Categories

A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

O Filozofie Stranie

FILOZOFIA  OCCIDENTULUI

Filozofia occidentului isi are radacinile in filozofia antica greaca, veche de aproximativ doua milenii si jumatate, care a daruit omului o noua realitate diferita de cea a formelor si proceselor naturale, primite prin simt, reprezentate distinct si manipulate gestual si mental, pozitionandu-l in lumea formelor si actelor intelective, precise sau ambigue, corelate si argumentate.
Filozofia poate fi definita ca instrument conceptual creat in Grecia antica, care permite individului sa isi utilizeze optim simturile, ratiunea si emotiile, sa conceapa so argumenteze cea mai buna organizare cauzala a lumii in care se afla, sa ii descopere si inteleaga fundamentele structurale, regularitatile si varietatile interactive, sa ii valorifice posibilitatile satisfiante. Filozoful grec antic a dorit sa identifice-califice acele forme-energii-principii primare din care deriva cauzal, dupa un discurs filozofic, multimea de forme, calitati, dependente si miscari naturale, principii care sa permita si posibilitatea prevederii tendintelor evolutive viitoare.
Filozoful a luat in cercetare si omul, el a incearcat sa propuna o alcatuire, organizare, implicare participanta si optiune valorica a personalitatii, a cautat acele actiuni, calitati, convingeri si preferinte esentiale din care  ar rezulta toate nuantele comportamentale. Filozoful antic a dorit sa stabileasca o cauza a aparitiei si evolutiei individului, fie prin lumea naturala, externa si autonoma, explorata si explicata filozofic, sau prin alta lume-cauza care trebuia imaginata, argumentata ca necesara, eventual descoperita experimental, lume din ale carei substante, energii si legi, similare sau deosebite celor pamantesti, sa rezulte cauzal fiinta constienta, reflectanta de lume si de sine, in infinita ei diversitate.

-Din punct de vedere filozofic, dar nu numai, omul este o entitate auto-individualizabila, sensibila si inteligibila. Auto-determinabilitatea sau constienta defineste auto-localizarea, individualizarea, caracterizarea, dezvoltarea  si valorificarea sistematica de sine, a individului capabil sa isi precizeze, ierarhizeze si relaxeze temporar conditionarile, sa existe prin sine si prin altul.

-Sensibilitatea se exprima in doua feluri, ca perceptie-reprezentare, ca functionare a simturilor care culeg informatii din ambient si le comunica mintii, unde intr-o alchimie secreta fluxul perceptual se interpreteaza ca aspect realitate, ca lume externa, a fiecaruia si a tuturor.
Cea de a doua latura mai speciala a sensibilitatii cuprinde senzualitatea si afectivitatea.
Senzualitatea si emotivitatea sunt energii implicante sau  inhibante, sunt tensiuni atractive si repulsoare, care ofera subiectului o masura calitativa apreciant-deprecianta a partilor lumii externe sau a propriei fiintari. Senzualitatea si emotivitatea declanseaza sau franeaza participari, activeaza potentialul interactiv creativ-distructiv al individului, ii ofera motive de actiune si culeg prin efectele dual satisfiante, roadele actiunii.
Senzualitatea atribuie sau refuza calitate variantelor substantialitatii fie ele forme sau fiinte, iar afectivitatea cuprinde multimea starilor polar apreciante, aplicate de individ siesi sau semenilor.

Dupa filozof senzualitatea si afectivitatea sunt si aliatii si adversarii sai, sunt aliati cand ii dau impulsuri permanente sa isi gandeasca lumea si fiinta si sa le clarifice pe ambele cauzal, sa atinga maxima cunoastere de realitate si de persoana.
Aceleasi stari devin dusmani cand il orienteaza numai catre satisfactii grosolane, trupesti, catre implinirea nelimitatei sete de placeri care intuneca mintea si aduce indolenta sau agresivitate, fata de tot ce nu provoaca senzatia sau emotia in toata diversitatea si cu toata intensitatea posibile.
Maxima ‘nimic din ce e omenesc nu trebuie sa ramana strain omului’ exprima dorinta omului, fie el filozof sau nu, de a parcurge toate orizonturile satisfactiei si a poposii pe toate insulele senzualitatii si emotivarii, unde poate fi gasita si savurata maxima multumire de a fi om, recompensat prin uman sau prin ceva diferit de uman.

-Inteligibilitatea este o trasatura mai complicata, mai greu de surprins discursiv.
Omul inteligibil este capabil de reprezentare, de cuantificare semantica a reprezentarii, de situare preferentiala si initiativa gestuala si lingvistica in lumea externa. Prin inteligibilitate individul contureaza si semnifica forme, relatii si proprietati, le compara in toate felurile si extrage din comparatii acele trasaturi stabile sau modificabile care ii permit sa o regularizeze si explice cauzal, sa ii inteleaga interactiile si consecintele.
Inteligibilitatea este o raportare relationala la real, care abordeaza corelant, conditionant uni sau bilateral, natura si persoana, le exploreaza si ierarhizeaza interactiv cu metode concrete sau formale.
Legile naturale regularizeaza cauzal macro-fiinta fenomenala, iar legile personalizarii, atatea cate poate localiza filozoful, aloca subiectului o paleta intentionala, o dinamica implicata, o capabilitate rationala si un set de valori asumate si consumate senzual sau emotiv, toate transpuse in constientizari de sine, in acele subtile scindari ale fiintei alcatuita din cel ce “este cumva” si cel care existentiaza pe cel ce este, fiinta care este si spectacol si spectator, cel care da modalitate si masura spectacolului, atribuindu-si calitatea de a face si a fi in spectacol.

-Inteligibilitatea definita filozofic este o tehnica discursiv existentializanta, fenomenalizanta, cauzalizanta si creativ-finalizanta a realitatii, mai este si o discursivitate generatoare de individualitate perceptual reprezentanta, intentionala, afectiva, intelectiva si cognitiva.
Din discursivitatea filozofica aplicata reprezentarii, emerge exterioritatea discriminata si regularizata modal si interactiv, din analizele starilor proprii, rezulta omul in diversitatea determinarilor de sine.
O tensiune si o masura a tensiunii atractiv repulsive aplicate obiectului si subiectului acopera spatiul sensibilului, senzual si emotivant, o diferentiere obiectuala si dinamica, precum si o cauzalizare corecta a evenimentelor naturale alcatuiesc functiile inteligibile, ale cunoasterii metafizice, a acelei cunoasteri filozofice care argumeneaza necesitatea existentei si devenirii lumii si individului.
Localizarea, marcarea, aplicarea si ierahizarea potentialului valorizant calitativ, transpus in sensibil, apartin domeniului estetic, iar explorarea, intelegera si reglementarea relatiilor intelective ale subiectului cu sine si cu semenii caracterizeaza spatiul etic, caracterizat filozofic.
In spatiul estetic obiectul de analiza, sinteza si evaluare, este fiinta naturala sau fiinta constienta, iar in spatiul etic focarul de convergenta al intereselor si capacitatii rational creative filozofice, este numai fiinta sensibila si inteligibila, capabila sa se autoconditioneze constient.

-La drept vorbind fiecare om este filozof, fie ca isi propune nu, fiecare isi diferentiaza structural si dinamic cat poate mai bine lumea in care se afla, fiecare ii propune o cauzalitate pe baza careia actioneaza mai mult ori mai putin eficient, fiecare aloca lumii si individului un potential satisfiant, din care rezulta un set de valori si o regularitate ierarhizant valorizanta, iar valoarea, valorizabilitatea si ierarhizabilitatea valorilor, sunt criteriile justificarii de sine al fiecarui om. Prin valorizare-ierarhizare fiecare om isi defineste directiile de implicare, prin cucerirea-posesia valorii le atinge si extrage din fiecare intreaga savoare sau frustrare, dependent de acte si efecte.

-Nu e nevoie sa subliniem ca filozoful se crede limita maxima a finisarii personalitatii sensibile si inteligibile; el exploreaza si simte-intelege cel mai profund, coerent si complet spatiile ratiunii, eticii si esteticii, el este cel care se afla in deplina si permanenta armonie cu lumea, cu propria fiinta externa si interna, cu toate constientele cu care poate comunica.
Filozoful este exploratorul universului si individului, el este cunoscatorul si valorificatorul cunoasterii de sine.
Trebuie spus ca si filozoful antic si cel clasic mai apropiat de timpul nostru, au constatat cu amaraciune ca sensibilitatea de orice fel, fie ea perceptie si reprezentare, sau senzualitate-emotie franeaza masiv  si permanent filozoful in eforturile lui de a stabili primele actiuni-principii si primele cauze creativ-distructive, care ridica si demoleaza lumea simturilor. Dorind sa gaseasca ultimele temeiuri numai inteligibile, ale lumii sensibile, filozoful isi pune intrebari nu doar dificile dar uneori si confuze, carora nu le poate gasi un raspuns, pentru ca ele nu sunt intrebari cu adresa precisa, care pot primi un raspuns univoc.
Filozoful vrea sa cunoasca ultimele motive ale existentei naturii, sa ii gaseasca izvorul, sa stabileasca daca acest izvor isi este siesi cauza, sau mai are nevoie de altul si acesta de altul, si tot astfel…, pentru a intra in fiintare natura sensibila, cu toate formele, fiintele, modurile interactive si legile ei evolutive. Aceste imense si ambigue ambitii cognitive cer filozofului o intensitate a concentrarii pe teme abstracte, ipotetic conceptualizabile, pe care simturile o dizolva, o perturba permanent.
Filozoful antic grec indiferent de filozofia practicata, a remarcat rolul confuzionant al simturilor in stabilirea formelor, relatiilor si cauzelor adevarate din realitate, deasemeni a identificat si condamnat starile senzuale si emotiile, care ii agreseaza si intuneca mintea, il desprind de gandire si fac incapabil sa surprinda conceptual  fiinta si stariile fiintei, sa ii stabileasca provenienta, tendintele, dependenta si autonomia.
Printre temele gandirii antice remarcam cateva subiecte obscure precum “unul si multiplul”, “fiinta si nefiinta”, “repaosul si miscarea, relative si absolute”, “cauza initiala si cauzele derivate”, “cauza schimbarii si cauza cauzei schimbarii”, “autonomie si dependenta, analizate cauzal”, “fiinta si cauza auto-cauzalizanta a fiintei autonome”, a fiintei ultime care isi e siesi cauza”, de la care pleaca totul, fiinta care nu are alta origine decat propria putere de auto-fiintare, suficienta stabilitatii sale eterne, in completa si permanenta identitate de sine.
“Fiinta dependenta si fiinta autonoma, in identitate de sine”, au fost temele favorite ale filozofului clasic, care a crezut ca inventand conceptele dependentei si autonomiei relative si absolute si incercand sa le conditioneze unilateral sau bilateraL, a descoperit motorul universului care este si motorul motorului universului.
Deasemeni filozoful antic a fost intens preocupat de posibilitatile si conditiile aparitiei schimbarii in realitate. Dupa filozof fiecare forma-actiune naturala, are o esenta modala, o invarianta profunda, structurala sau dinamica, disctinct si stabil particularizanta. Esenta ca identitate de sine, fie ea obiectuala sau comportamentala, trebuie sa se mentina permanent, asta insemand ca principial nu poate apare nici o perturbatie de stare intr-o forma sau o regularitate cinetica, nu se poate petrece ceva intr-o esenta care sa ii nege-distruga esenta, sa o transforme in alta esenta sau intr-o non esenta, intr-un haos ireversibil, fara necesara egalitate de sine.
Dar in natura totul pare a suferi schimbari care nu conserva esenta, care trec o esenta in alta sau o degradeaza, care neaga ipotetica calitate filozofica obligatorie, a identitatii de sine a formei-fiintei.
Explicarea schimbarii modificante sau distrugatoare de esenta, a dat de lucru si filozofilor antici si celor clasici, fiecare incercand sa o justifice cumva. Unii metafizicieni au preferat sa introduca in fiecare forma fiintare, un principiu generativ intern dual, auto-constructiv, auto-distructiv si auto-regenerativ, care permitea si intrarea in existenta aesentei si stabilitatea si modificarea ei, generand si demoland-reconstruind esentele prin auto-determinabilitatea ciclic evolutiva.
Alti filozofi au ales alta cale, mai complicata si mai greu de explicat si confirmat-informat a posibilitatii schimbarii esentei fara contrazicerea identitatii de sine, generand doua feluri de esente, relative si absolute. Esentele relative nu isi poseda criteriul modalizant si evolutiv ci il primesc sau pierd prin esenta absoluta, prin fiinta divina, singura in autentica si permanenta identitate de sine, fiinta care face si strica totul. Creatia alcatuita din multimea formelor-fiintelor degradabile, a modalitatilor dar non-esentelor, nu isi este siesi suficienta si necesara, nu este o esenta auto-determinabila, non-transformabila dar generanta de transformare. Creatia divina a fiintei autonome este numai o atribuire si absorbtie de esenta-fiintare, este atribuire cat timp fiinta relativa, nonesentiala evolueaza pina la acel punct maxim in care primeste intelegerea conditiilor existentei fiintei relative, este absorbtie de fiintare cand fiinta nonesentiala intelege-asuma conditiile esentialitati, apoi se resoarbe in fiinta absoluta.
Divinul produce schimbari adaptative la esential, in fiinta non-esentiala, necesar ignoranta, facand-o progresiv capabila sa evolueze catre esentializare, catre identitatea de sine prin cunoastere de sine, prin acea reflectare de real in sine si reflectare a reflectarii de sine, care o aduc candva in acel stadiu ale cuprinderii spontane sau intelective de sine, in care fiinta creata recunoaste esenta creativa care o determina, se impartaseste din ea si devine ea insasi o parte din esenta autentica, in completa cunoastere-conservare de sine.
Evident aceasta discursivitate vaga si opaca satisfacea, daca satisfacea cumva, numai filozoful, asupra problemelor pe care si le punea, dar de regula il incurca si mai mult, pierzandu-l ireversibil in reteaua contradictiilor mai evidenta sau ascunse, derivate ultima cauza, din auto-determinarea de sine, din fiinta absoluta.

-Constatand rolul perturbator al senzualitatii filozoful antic a cautat metode de a se sustraga acesteia, de a inhiba sau controla tentatiile placerii.

Este bine sa precizam ca multimea de filozofii ale Greciei antice, aplicate naturii si persoanei, din care s-a hranit dealungul secolelor spiritualitatea europeana dar nu numai, a aparut, dezvoltat si maturizat, intr-un interval relativ scurt, de aproximativ doua secole, intr-o explozie de virtuozitate argumentant-demonstrativa stranie, inexplicabila prin extrema noutate si ingeniozitate a ideilor, avand in vedere timpul in care au aparut, uneltele materiale si intelective disponibile.

FILOZOFIA  ORIENTULUI

Mai exista o perspectiva sau un set de perspective explicant-evaluante ale lumii si individului, pe care le putem numi “ experimentari ale non-realitatii”, acestea incearca sa inverseze dependenta clasic-filozofica: “natura-persoana”, dependenta care stabileste ca lumea este factorul prim, este principiul creator, iar individul este o parte a creatiei, este efectul infinitului potential constructiv-distructiv al universului.
Cunoscatorul oriental (pe care nu il putem numi filozof, in varianta europeana, data fiind sistematica orientare a mintii sale catre desprinderea de realitate, nu catre intelegerea si integragea optima in aceasta), nu isi propune sa legifereze formal lumea externa, nici sa analizeze si demonstreze ca autonoma generativ, subiectivitatea cotidiana.
Scopul orientalului este cunoasterea nediscursiva, nemijlocita, cunoasterea prin cuprindere completa, nu perceptuala sau intelectiva, a obiectului de cunoscut, prin aducerea necunoscutului in cunoscator, prin echivalarea intre cunoscator si necunoscutul venit identic cunoscatorului, prin stabilirea apartenetei “de cunoscutului” la cunoscator, aparteneta posibila numai cand cunoscatorul recunoaste provenienta din sine a necunoscutului, echivalenta profunda intre ceace se vrea cunoscut si cel ce vrea cunoasterea.
Dupa oriental, gandirea discursiva, metafizica, nu are nici o valoare cognitiva, nici o posibilitate de a intra participativ generant si identificant-asumant, in acel orizont al constientei subtile, unde se naste subiectivitatea obisnuita, adica ignoranta in a carei constienta limitata se proiecteaza forma-miscarea aparenta, crezute externe si autonome prin imposibilitatea ignorantului de a isi localiza functia supra mentala creatoare de aspect realitate.
Experimentatorul oriental vrea sa depaseasca si iluzia persoanei materiale si autonome, sa patrunda mai adanc in sine, sa ajunga acolo unde un super-sine sau poate un non-sine atot cunoscator creaza sinele limitat si il inchide in obscuritate, infasurandu-l in valul realitatii aparent externe si independente de individ.
Prin descoperirea, intelegerea si luarea sub control a procesului generator de individualitate si realitate prin individualitate, cunoscatorul de sine din orient, primitor al altei identitati, isi poate controla in totalitate eul desprins din voalul lumii aparente, ii poate oferi orice forma, emotie si cunoastere, dar in noua ipostaza nu mai vrea ceace dorea cand se afla in ignoranta de sine.
Orientalul in posesie de sine afirma ca numai identificarea nemijlocita a genezei obiectului in si prin subiect si a subiectivitatii de catre o supra constienta, atot-imaginanta, atot reglementanta existential, duce la desprinderea de realitatea aparenta, de persoana aparenta, de constienta sa limitata, mereu inselata de iluzia lumii proiectate in iluzia de sine.
Cel ce isi cunoaste originea schimba fara revenire subiectivitatea obisnuita, cuplata la simturi, la actiuni, ganduri, efecte si afecte, legata de nevoi si satisfactii-frustrari, cu o supra constientizare fixata intr-o supra realitate atotcuprinzatoare, unde pare a fi totul simultan, fara spatiu si timp, fara distanta si interval temporal, unde nu trebuie sa te deplasezi sau sa astepti, pentru a atinge un cumva-undeva, unde nu apare, nu dispare si nu se schimba ceva, ca si cum ai fi situat intr-o memorie completa, care pastreaza informatiile tuturor perceptiilor-reprezentarilor, actiunilor si starilor intelective-afective ale tuturor fiintelor din toate lumile trecute, in desfasurare, sau viitoare.
Ajuns in supra constienta care se reflecta-cunoaste in totalitate, cunoscatorul se desprinde valoric de toate optiunile persoanei sale si o face tocmai atunci cand isi poate satisface doar intentionand, orice nevoie sau capriciu, cand poseda controlul lumii aparente, cand are la dispozitie orice resursa, dar cand poseda si controlul subiectivitatii optionante, prin care respinge orice tentatie de a dori, actiona, avea si simti.
In supra-realitatea atot-continatoare sunt prezente toate alternativele modale si toate biografiile individualizarilor, acolo coexista simultan toate personalizarile si toate lumile proiectate in acestea, acolo nu se mai schimba ceva pentru ca sunt desfasurate toate formele si schimbarile,  acolo spectacolul coincide cu spectatorul, care crezand ca observa ceva deosebit de sine, se observa numai pe sine in totalitatea ipostazelor generante de lume si de sine. In supra existenta, sau poate inexistenta absoluta, formatoare de existente relative, aparente, cunoscatorul isi identifica multimea variantelor subiectivante conectate, in asa numitul lant “Karmic”, fiecare individualitate fiind principial superioara cognitiv celei anterioare,  pina la la consumarea ignorantei initiale si cucerirea cunoasterii de sine.
Cunoscatorul oriental se considera un cuceritor, pentru ca devenind constient de ceace este, el a invins si anihilat cauza nasterilor si mortilor propriei entitati si a devenit identic constientei-origine, a atins starea de echivalenta intre vectorul atot creator si constientele create.

Pentru cunoscatorul oriental inhibarea simturilor, emotiilor si gandurilor care asalteaza continuu constienta, nu era motivata prin posibilitatea fixarii gandirii pe marile intrebari asupra cauzei fiintei si nefiintei, puse de metafizician.
Orientalul doreste sa distruga toate felurile de forme, calitati si evenimente apreciate ca externe si autonome, sa inlature si asumarea unei personalizari presupuse autonome, consumatoare de realitate.
Argumentarea necesitatii acestui act radical de desprindere de orice fel de uman conditionat, legat de o lume si de valorile unei lumi, se face numai experimental, parcurgand un sir de exercitii fizice si mentale, fiecare cu un rol eliberant determinat.
Argumentarea necesitatii desprinderii de omul inconstient personalizat si inconstient fenomenalizat, este ca individualitatea comuna si ignoranta este fixata in lumea impresiilor, toate bucuriile, toate implinirile trupesti si sufletesti sfarsind in deceptii, devalorizare de sine, desuetudine, dezolare, deprimare si suferinta.

-Iata cele patru adevaruri nobile ale gnozei budhiste care definesc raportarea la sine a omului ignorant, legat de subiectivitatea si lumea aparenta si calea schimbarii acestui raport.

1-Viata omului este fixata preponderent in suferinta. Nasterea, adolescenta, maturizarea si batranetea, contin fiecare suferinte specifice si inevitabile.
2-Cauza tuturor tipurilor de suferinta este dorinta de satisfactii, este setea de senzualitate si emotie de toate felurile si cu toate intensitatile.
3-Suferinta poate fi vindecata prin inlaturarea setei de placeri.
4-Vindecarea sigura si completa a suferintei o da practica Budhista cuprinsa in cele opt metode care duc la eliberere, la desprinderea de orice suferinta prin desprinderea ireversibila de uman si de lumea iluzorie.

Dar daca lumea asa cum o obiectivam ca externa si autonoma de individ, “nu exista”, daca nici persoana corporala, senzoriala, activa, rationala si emotiva, nu exista, altfel decat ca o subtila impresie de subiectivitate spontan asumabila, care nu isi recunoaste non-autonomia, atunci apare intrebarea asupra semnificatiei predicatului “a exista”, a verosimilitatii utilizarii acestui sens fara anvelopa semnificanta, in variantele afirmanta si neganta. Ce insemna afirmatia ”exista”, ce suprindere de modalitate-devenire alocam acestui predicat generic, daca ipostaza afirmanta “exista”, nu este in nici un fel modalizabila-validabila, daca nu primeste nici o varietate demonstranta si confirmanta.
Ce putem intelege prin “ nu exista”, daca nedispunand de nici un “exista specific”, de nici un existent confirmabil, nu putem contura cumva semnificant dimensiunea negarii existentului.
Ce putem intelege cand spunem: “acesta, acela si oricare altul nu exista”, daca refuzam sa precizam-acceptam in ce fel “acesta sau acela exista”, daca nu putea surprinde-fixa existenta, pentru a inexistentia coerent si convingator opusa ei.
Raspunsuri la asemenea intrebari nu par importante pentru cel care pretinde ca intelectivitatea si rationalitatea justificanta si cauzalizanta de realitate, nu au nici o valoare, cunoasterea discursiva a iluziei naturii fiind mare confuzie a individului ratacit in iluzia de sine.

EXISTENTA  FILOZOFICA

-Atribuim operandul “exista p” unui observabil distinct reprezentabil, descriptibil si comunicabil-confirmabil lingvistic.

-Atribuim existenta coerenta, necontradictorie, unui continut al mintii, unui obiect–relatie-proces, precis si complet descriptibil, demonstrabil existential intelectiv printr-un dintr-un lant de inferente logice aplicate unui existent reprezentabil sau conceptualizabil, prealabil localizat si confirmat ca existent.

-Atribuim numai “existenta mentala’, conceptuala, unei modalitati ipotetice,  sau numai imaginate, fictive, a carui existenta reala obiectuala, cinetica, relationala sau logic derivabila modal, nu este confirmabila observational-experiential reprezentabil, sau intelectiv argumentabil.
-Existenta acopera o observare sau experientiere si identificare, descriere de modalitate, sau o demonstrare-validare de prezenta fenomenala sau lingvistic caracterizata, iar inexistenta o infirmare de ipotetica varianta realitate, infirmare realizata experimental ori demonstrant discursiv.

In mod obisnuit legam existenta de localizarea si confirmarea prezentei unei forme, calitati sau schimbari naturale distinct reprezentabile, fie ea imagine, sunet sau alta varietate, dar odata cu constructia si demonstrarea existentelor intelective, imaginate si logic argumentate, sau numai fictive, spatiul existentelor acceptabile a primit o extensie si o subtilitate existentiala, structurala si interactiva fara limite.
Mintea umana este ingenioasa, ea invata din analiza calitativa a componentelor reprezentarii, aplicand actiunea gestuala, cum sa construiasca, cum sa verifice si confirme sau infirme diferite propuneri de existente concrete. Pe de alta parte oferta simturilor filtrata intelectiv ne spune ca nu tot ce pare cumva ramane ceace pare, daca schimbam perspectiva observanta sau metoda constructiv-confirmanta de existent.
Parcurgand numeroase situatii mai clare sau confuze observational, omul ingenios a remarcat ca uneori ceva care pare initial cumva, devine dintro data, sau progresiv altfel, daca este investigat senzorial mai atent, sau argumentat modal mai consistent.
De la constatarea ca ceva particularizat la un moment dat isi schimba modalitatea cand e observat sau analizat mai atent, ca se transforma in altceva, diferit primei localizari-conceptualizari, pina la presupunerea generica ca orice intra in preceptie-reprezentare sau conceptualizare, poate fi diferit de prima exprimare, fie aceasta efectiv sau discursiv modala, nu este o cale inferentiala atat de lunga incat sa nu fie parcursa de orice om ingenios cu gandire logica, capabil sa compare strigatul intens dar ambiguu al simturilor, cu vocea rationala a mintii. Constatarea posibilitatii negarii si demonstrarii temeiurilor negarii oricarei existente perceptuale sau conceptuale, a fost facuta cu milenii in urma, cand mintile logice ale trecutului au extins posibilitatea unei contestari particulare de aspect realitate, asupra oricarei realitati explicit sau discursiv accesate.
Constatand ca orice pare cumva, se modifica, daca se schimba directia, distanta, acuitatea senzorului explorant, sau informatia disponibila asupra reprezentatului sau conceptualizatului, omul trecutului s-a intrebat ce anume identifica el, cum este in “propria egalitate de sine”, entitatea care ii ocupa mintea, ce se ascunde in spatele reprezentarii, ce instanta “forma-fiinta-actiune” excita simtul si declanseaza un mesaj senzorial pe care mintea il  transpune in realitate.

Asa s-a nascut filozofica discursivitate milenara asupra a doua feluri de existente:

-Autonome si dependente de subiect,

-Existentele autonome sunt acele ipotetice fiintari principial modale, care emit semnalele culese de simturi si comunicate ca informatii specifice mintii unde sunt interpretate-modalizate, transformate in lume externa, cu uriasa si imprevizibila ei diversitate.

-Existentele subiective sunt efectele procesarii si interpretarii informatiilor senzoriale, iar fiind astfel ele sunt evident dependente modal de individ, ele existand asa cum le configuram numai pe intervalul de timp in care le percepem-reprezentam-exteriorizam.

-Existentele autonome de subiect poseda o necesara continuitate existial-modala, au o alcatuire si evolutie distincta, desfasurata in propriul spatiu si propriul timp. Spatiul si timpul modalitatii autonome sunt evident autonome de individ, sunt cadre localizante am spune absolute, sustinatoare ale existentei absolute, sunt necesar dar incaracterizabil diferite, de spatiul si timpul subiectiv, creatii ale mintii care pozitioneaza simultan si succesiv formele si procesele reprezentate, subiective, efecte ale procesarii mesajului senzorial.

Dar consecintele logice ale dualizarii existentei, scindata in varietate autonoma si dependenta de subiect, cu premiza implicita sau explicita a cate unei varietati distincte pentru fiecare modalitate, au provocat poate cea mai indelungata si mai dificila disputa in randurile metafizicienilor.

Unii filozofi au rationat ca legand mesajul senzorial de o forma-miscare autonoma, independenta modal de individ,  se putea presupune, fara sa se contrazica vreo premiza existentializanta, ca varianta reprezentata reflecta fidel, chiar daca inevitabil partial, individualitatea autonoma, sursa a mesajului intrat in simturi si reprezentat.
In concluzie este plauzibil sa admitem, gandea filozoful, ca realitatea atonoma odata ce este perceptibila si reprezentabila, capata modalitate in si prin subiect, iar fara subiect nu exista modalitate, sau ca sa ne exprimam metafizic, nu exista modalitate actuala , exista numai fiintarea potentiala, care poate sau nu intra in actualitate, dependent de prezenta si performantele existentializante ale subiectului.
Fiintarea potentiala trece in fiintare actuala, nemijlocita, numai prin actiunea reprezentanta a individului constient, competent discursiv, singurul care poate aloca coerent existenta si modalitate.
Alti filozofi afirmau ca logic nu avem nici o baza sa facem o comparatie intre presupusa forma obiectiva, autonoma, si forma subiectiva, aparent externa, dar produsa numai in mintea noastra prin procesarea-modalizarea mesajului perceptiei, mesaj despre a carui sursa nu putem afirma ceva.
Admitand totusi ca fiinta-forma-actiune autonoma, absoluta prin continuitate existentiala neconditionata subiectiv, trimite mesaje, simtul le detecteaza si trimite mnintii iar aceasta le reprezinta cumva, din acest lant modalizant nu rezulta ca forma subiectiva ar prelua cu necesitate ceva din forma obiectiva si transfera in cea subiectiva, realizand o partiala similitudine intre variante.
Totusi, replica filozoful partizan al nodalitatii autonome, nu se poate refuza modalitate sursei mesajului, pentru ca din mesaj simtul extrage o regularitate-informatie, o trimite mintii unde este interpretata si fenomenalizata.
Daca sursa mesajului senzorial adica existenta autonoma, nu poseda si nu comunica propria modalitate, atunci cum anume am putea explica prezenta informatiei potential modalizante, in mesajul extern, informatie care trece in mesajul senzorial intern iar acesta patrunde in zona procesant reprezentanta a creierului. Mesajul primit de simturi trebuie legat necesar de o modalitate permanenta, care se descrie-reconstituie pe sine in mesaj, altfel nu putem explica prezenta informatiei in simtul care interactioneaza cu mesajul.
Presupunerea ca modalitatea se automodalizeaza fara suport, ca mesajul se creaza si moduleaza informational numai prin sine, ca mesajul isi e siesi cauza, este evident absurda.
Presupunerea ca nu ar exista decat producatori de modalitate numai discursiva, neposesori de modalitate intrinseca, diferita de nodalitatea discursiva, nu este sustenabila conceptual, afirma filozoful partizat al realitatii autonome.
Daca nu ar exista o modalitate autonoma creatoare de modalitate descriptiva, transferabila in mesaj, ar rezulta ca modalitatea discursiva se inventeaza pe sine, existenta discursivitatii prin sine devine contradictorie. Ceva ce creaza trebuie sa existe anterior creatului, pentru a il aduce in modalitate-existenta. Concluzia inevitabila ar fi ca discursivitatea autogeneranta trebuie sa fi fost discursivitate (modalitatea autonoma, nediscursiva, fiindu-I interzisa), inainte de a fi discursivitate, pentru a declansa procedura fiintarii de sine, ca discursivitate interpretant modala. In caz contrar se admite provenienta existentului de nonexistent, iar nonexistentul capata cu necesitate o supra existentiere superioara existentului, numai astfel fiind cababil sa existentieze, sa scoata fiinta din ascundere si aduca in non ascundere, cum plastic dar obscur, se exprima filozofic un metafizician modern.
Ceva care se produce-sustine pe sine, trebuie sa fi existat-fiintat inainte de a incepe sa fiinteze-existe, trebuie sa fi fost inainte de a incepe sa fie cumva, numai astfel putandu-se aduce in fiintare pe sine. O fiinta suficienta siesi nu se poate crea pe sine, nu poate incepe sa fie, iar inainte de a fii, sa nu fi fost in nici un fel. Fiinta suficienta siesi, spune filozoful, trebuie sa fie atemporala, sa fie eterna, altfel ar fi si anterioara si posterioara fiintarii de sine, stare conflictuala, contradictorie.
Filozoful clasic caracterizeaza forma naturala, reprezentabila dar diferita de reprezentare, ca existenta pura, neatonoma modal, non existentianta, incapabila sa se fiinteze si particularizeze pe sine, sa fie forma si forma formanta a formei, sa fie si obiect si actiune obiectivanta.
Deasemeni spune filozoful nici realitatea din reprezentare nu se autodetermina, nu se construieste si intretine pe sine, ea are nevoie de simt pentru a intra in prima existenta, potentiala, are nevoie de agentul interpretant pentru a intra in fiintarea actuala, subiectiv particularizata, iar in final are nevoie de agentul intelectiv, lingvistic, discursiv existentiant, creator de fiintare conceptuala, fiintare determinanta cauzal.
Cei care au argumentat ipoteza necesitatii identitatii sau asemanarii pina la detaliu intre forma obiectiva cu cea subiectiva, s-au numit “materialisti”, iar cei care au negat orice baza de ipotetica sau necesara similitudine intre existentul subiectiv si cel obiectiv, afirmand ca obiectivul, daca il admitem, este intangibil perceptual-reprezentant, este non-inteligibil, inaccesibil discursului investigant-originant.
Dar daca realul obiectiv, daca “lumea in sine” cum a mai fost numita existenta autonoma, este interzisa perceperii, reprezentarii si conceptualizarii, atunci ce anume realitate diferita de lumea in sine, percepe simtul, proceseaza-reprezinta si semnifica-descrie mintea?
Aceasta intrebare aparent de bun simt, fost eludata sistematic, sau abordata ambiguu de partizanul lumii in sine.
Trebuie remarcat ca nici un filozof cu mintea clara, aderent al realitatii in sine,  nu poate sustine ca el nu percepe si reprezinta aceasta lume obscura, cat timp el  percepe si reprezinta ceva, iar acel ceva provine conform necesitatii legarii realitati mentale de la o lume autonoma, in caz contrar mintea sa fiind in totalitate autoarea reprezentarii, concluzie respinsa de acelasi filozof.
Daca percpetia pune in modalitate subiectiva mesajul unei realitati modal independente de subiect, dar diferita de lumea in sine, axiomatic inabordabila senzorial si intelectiv, ar mai intra in fiintare inca o realitate autonoma, diferita de lumea in sine, noua lume este acesibila simtului si mintii, ea este fenomenalizabila si justificabila cauzal.
In aceasta varianta lumea in sine devine o constructie inutila, usor incoerenta, pentru ca primeste principial existenta modala, pentru a fundamenta lumea modal subiectiva, dar nu primeste tot principial, conectivitate la subiect, prin care sa capete existentiere subiectiv  structurala si cauzala.
Din ce alta realitate diferita de lumea in sine, culege simtul nostru informatie iar creierul o interpreteaza-fenomenalizeaza, daca lumea in sine, independenta de individ, este formal interzisa oricarei comunicari si particularizari evolutive?
Refuzand lumea in sine ca sursa a lumii din individ, admitem implicit ca simtul poate construi mesaje purtatoare de modalitate, iar mintea le proceseaza-reprezinta, sau mintea singura isi inventeaza si exteriorizeaza realitatea, inselandu-se pe sine, construind inconstient realul in totalitate, real la care isi refuza constient orice cuplaj direct transformant.
Este o asemenea varianta de creatie-interdictie verosimila?
Daca simtul si mintea, sau numai mintea asambleaza realitatea, firesc ar fi sa o faca sa cum o doreste ea in fiecare clipa, ca minte liber optionanta de aspect realitate. Dar lumea intern-externa este practic incontrolabila semantic sau emotiv, pe deasupra este si majoritar imprevizibila, uneori prietenoasa, alteori ostila, rareori implinind dorinta individului.

-Adversarii lumii autonome de individ au fost numiti “idealisti”, dupa numele dat de Platon ipoteticelor sale forme idei, presupuse cauze prin participare, a formelor naturale. Dar Platon nu pare a fi afirmat pe undeva ca lumea pamantului, lumea formelor efemere si imperfecte, cum le considera el, forme cumva proiectate, intrate in existenta prin participare la perfectele si eternele forme idei, ar fi doar niste constructii ale mintii, fara existenta proprie, nelegata de individ.
Idealistul declara fenomenalitatea o stare a mintii individului, o constructie conventionala, din nenumaratele posibile, mesajul senzorial, cu provenienta indecidabila, suportand o diversitate de interpretari-modalizari, dependent de performanta simturilor si mintii celui care o dezvolta.
Pentru idealist lumea in sine este legitima numai ca o justificare a provenientei mesajului senzorial, mental fenomenalizabilal, acceptarea inventarii mesajului de simt sau minte, fiind neplauzibila.
Dupa idealist lumea in sine se refuza principial nu contingent, reprezentarii si conceptualizarii, de aici rezultand concluzia usor surprinzatoare ca aceasta lume in sine, nu poseda subiectul percepator cunoscator in sine, tratabil ca subiectul absolut, in sine autonom de subiectul subiectiv, cum am putea numi omul.
Dar refuzand existenta subiectului autonom, capabil sa existe prin sine, independnet de subiectul uman, lipsim automat de fundament existential, subiectul uman, care in nici un caz nu poate fi tratat ca individ in sine, sau absolut, pentru ca I se interzice orice relatie cu lumea in sine.

Daca omul care reprezinta si conceptualizeaza este si el o entitate derivabila subiectiv, daca este produsul ununi mesaj si al actiuni interpretant personalizante, atunci el trebui sa fie produsul unei alte minti subiectivante, creatoare de individualitate, pentru ca efectul propriei minti-creatii nu poate fi. Daca cel care suntem am fi o realizare a gandirii celui care suntem, am fi o entitate duala, aterioara si posterioara propriei fiintarti, : un producator de subiect si un subiect produs, intrand in paradoxul anterior amintit, al modalitatii care trebuie sa isi preexiste pentru a intra in existenta.
Daca cel care suntem nu este un individ prin sine, capabil sa isi determine singur starile senzoriale, dinamice si mentale, atunci necesar nu avem prin propria subiectivitate asemnenea stari, noi posedam doar stari constientizant subiectivante atribuite, suntem numai o individualitate extrinsec subiectiva, generata de un sistem subiectivant, de o ipotetica supra minte, supra subiectiva, sau non subiectiva, autoare a celui care duntem, dotati prin aceasta minte, cu toate structurile corporale si capabilitatile functionale prin care numai din punctul nostru de vedere posedam calitatea auto-individualizanta, dar care individualizare ne este alocata de supermintea creatoare de persoane.
In aceasta varianta omul creat mental, adica subiectiv construit si individualizat, care inevitabil suntem, (pentru ca “om in sine” nu putem fi), ar trbui sa fie o stare a mintii apartinand unei individualitati autonome, care sa pre-existe starilor propriei minti si sa le provoace prin propriile intentii.
Dar idealistul refuza existenta individului in sine, locuitor al lumii in sine, lasand deschisa posibilitatea existentei unui super-eu, necreat de propria minte, situatie contradictorie, dar creator mental de persoane, superindivid care sa poata gandi-realiza indivizi de rangul nostru. Un supersubiect care accepta sa isi populeze si dedice mintea generarii de individualizari dependente existential, asa cum este omul, ar trebui sa fie cumva abordabil de acele stari ale mintii lui prin care si care suntem, asadar noi ar trebui sa putem dialoga si de fapt sa fim in dialog permanent cu sustinatorul nostru conceptual, sa primim mereu de la el informatii momentan subiectivante, sa le punem in practica personalizandu-ne conform acestora, sa ii comunicam si noi ceva , adica starile noastre intelective si afective derivata din persoana daruita, caror stari super-eul sa le raspunda prin modificari in mintea lui si persoana noastra, modificari care sa declanseze in fiinta noastra alte reactii, actiuni si emotii, acest dialog personalizant-personalizat continunand cat timp ocupam mintea creatoare.

Aceasta concluzie a necesitatii unei supra-subiectivitati autonome care sa ne gandeasca-compuna-personalizeze permanent, sa ne atribuie perceptiile, reprezentarile, gandurile si emotiile proprii, sa ne aloce lumea si multimea actelor noastre satisfiante, cooperante sau conflictuale nu pare prea usor verificabila experimental nici derivabila din vreo teorie modelanta formal de univers.
In prezent derivam lumea fenomenala, lume efect a performantei procesante a mintii noastre, dintr-o realitate externa, independenta modal de subiect, dar suntem obligati sa atribuim creativ persoana noastra cu toate calitatile ei informationale acestei realitati autonome, situatie in cazre noi suntem si rezultatul manifestarii lumii autome si cauza multiplicarii acesteia, prin transpunerea mesajului ei autocaracterizant, in lume subiectiva, instalata si modelata numai in subiect.
Interpretarea si fenomenalizarea mesajelor depinde de performanta perceptuala si mentala, interpretant modalizanta a omului, asimilabil in perspectiva moderna, unui sistem informational, omul insasi ca modelator de individ corporal si de realitate emerge dintr-un super sistem, super-modelator de subiectivitate, pe care fie il deconditionam existential total, il autonomizam creativ, atribuindu-I calitatea de existent absolut, prin sine, fie introducem un sir limitat de subiectivari subiectivante ierarhizate, fiecare producand persoana de la nivelul imediat inferior, pina la acea ultima individualitate simulanta numai de realitate si de individualizare corporala, acest ultim nivel fiind ocupat de om, fundamentul piramidei generante de subiectivari.

Daca pare ilogica ideia ca realitatea ar fi produsul subiectului-sistem interpretant si nu subiectul produsul realitatii, inca mai neverosimila este ideia ca ar exista un meta subiect creator de subiectivitati umane sau neumane, dependente, dar capabile si ele de subiectivare si proiectare de sine in realitate.
Daca logic nu putem aloca omului care suntem si creatia de sine si emergenta din creatia de sine, asa cum au propus unii idealisti extremi, trebuie sa ne cautam o alta origine, fie in spatiul obscur al incaracterizabilei super-subiectivitati autonome, ale carei stari mentale le ocupam, fie sa renuntam la aceasta superfiinta si la aceasta discursivitate metafizica ambigua si irelevanta si sa ne intoarcem la ipoteza materialisata extrema a identitatii lumii din subiect cu lumea din afara subiectului, adica la situarea omului obiectiv in lumea obiectiva, in prima si ultima realitate, care poate fi observata, experimentata si gandita-cunoscuta.
Daca procedam astfel si exact asa face omul de stiinta modern, diversitatea substantelor si energiilor universului, in combinatiile potrivite, sunt autoarele fiintei noastre cu toate calitatile si limitele ei.
Iar faptul ca atomii si moleculele, componentele persoanei, nu par inteligibil creative, nu isi constientizeaza propriile stari configurant-evolutive, dar pot depasi in inventivitate creativa produsul lor maximal, adica fiinta constienta, construind inconstient morfologii de o complexitate structurala si functionala uluitoare, care morfologii-functii inca nu isi pot crea-cunoaste in totalitate fiinta, este poate cea mai greu de inteles putere creativa a universului.
In lumea in care materia si energia sunt singurele principii cauzal generante de aspect realitate, identificate, omologate si investigate stintific, explicarea genezei cunoscatorului prin lucrul care se cere cunoscut, extragerea individului constient, capabil sa se intrebe si sa isi raspunda, din obiectul incapabil de autoreflectare modala minimala, pare cea mai neverosimila, mai contradictorie actiune creativa.
Natura a creat omul, dar omul nu stie inca sa intelega toate aspectele cauzal creative ale naturii, fara a mai spune cat de departe este el de cunoasterea cauzal functionala de sine, pe care totusi candva o realiza, atribuindu-si auto-cunoastere si realitatii capacitatea de a si crea cunoscatorul prin care se poate cunoaste.

EXISTENTA SI  INEXISTENTA INTELEPTULUI  ORIENTAL.

Pentru cunoscatorul de sine oriental, lumea nu exista decat in varianta subiectiva, este numai o impresie de forma-eveniment, determinata de ignoranta, care dispare cand individul atinge un anume grad de patrundere si intelegere a mecanismelor supersubiectivant-subiectivant creator de individualitate si subiectivant-fenomenalizant, formator de realitate.
Daca filozoful occidental materialist nu accepta posibilitatea generarii mentale a starilor naturale si controlul intentional al acestora, argumentand ca nimeni nu poate dovedi ca isi face lumea pe care o vrea, punand aceasta realitate pretins construita mental, la dispozitia verificarii experimentale, orientalul declara ca asa ceva sta in puterile celui care localizeaza si manipuleaza intentional procesul genezei constientei si umplerea ei cu realitate.
Pentru orientalul supravazator, lumea externa este efectul unui mesaj compus intr-un limbaj subtil, limbaj pe care subiectul ignorant il percepe inconstient, constientizand numai efectul interpretarii lui, adica lumea iluziei, dar acest limbaj poate fi si el vazut-reprezentat, situatie in care realitatea capata un aspect deosebit, de nedescris in cuvintele limbajului natural.

Daca acceptam lumea externa ca o primire si intelegere de act lingvistic, primit si inteles specific de fiecare constienta subiectiv-modalizanta, atunci este plauzibila posibilitatea controlului alcatuirii si comunicarii mesajului purtator de aspect realitate de catre un individ capabil sa distinga felul in care functioneaza sursa mesajului, sa interactioneze cu aceasta si sa ii modifice cum vrea emiterea de mesaje.
Este deasemeni posibil ca cel capabil sa inteleaga procedeul prin care este compus si comunicat limbajul subtil, sa devina el insusi o sursa acestui fel de mesaj, sa descrie si comunice semenilor lumile pe care le doreste, sa le introduca direct in mintile celor ignoranti.

Daca fiecare om  primeste direct mental, dar inconstient, un mesaj purtator de fenomenalitate, tradus in lume externa prin mecanismul reprezentant, putem accepta o cale efectiva de control al realitatii prin manipularea formei mesajului sau a mecanismului mental care il proceseaza si modalizeaza.
Dar aceasta constructie numai mentala a ambientului, fara corp si uneltele ajutatoarem devine si inutila si imposibila, daca aderam la ipoteza unei lumi matrial radiante, autonome de toti indivizii, lume accesibila simturilor si ratiunii. Lumea autonoma produce-sustine-distruge si reface ciclic, toate fiintele sensibile si inteligibile, fiecare fiinta avand o perspectiva direct observanta si interactiva, la care se adauga o capabilitate lingvistica, discursiv explicanta de eveniment.
Intr-un cosmos autonom evolutiv posedand structuri materiale, energii si legi interactive precise si stabile, din care ipotetic rezulta toate fasciculele cauzal fenomenalizante, partial perceptibile si conceptibil-teoretizabile creativ de catre omul de stiinta, singura posibilitate de a produce schimbari naturale este aplicarea si intretinerea  unor forte cu directii, intensitati si durate specifice de aplicare, asupra unor obiecte sau miscari naturale perceptibil-reprezentabile, conceptualizabile, cuantificabile numeric, descriptibile formal functional.
Cum mintea omului este si ea din punct de vedere stintific, efectul unui lant cauzal intins pe sute de milioane de ani, starile mentale tratabile ca interactii energo-informationale, nu pot influenta principial forme si miscari ale caror stari si schimbari de stare cer energii mult superioare celor care activeaza si intretin procesele cognitive.
Dar daca printr-un experiment mental inlaturam substanta si energia radianta, ca surse ale realitatii si ne inchipuim ca orientalul are dreptate, ca si ambientul si subiectul sunt consecintele primirii si interpretarii unor mesaje pseudo subiectivante si pseudo obiectivante, atunci devine plauzibila o realitate intrinsec dependenta de subiect, creata numai prin performanta sa interpretanta de mesaj. Atunci cand individul, parcurgand un traseu supra cognitiv a atins punctul culminant din care poate detecta si manipula mesajul purtator de subiectivitate si fenomenalitate, pare verosimila capacitatea acestuia de a controla procesant si sursa mesajelor purtatoare de realitate si de subiectivitate, oferindu-si omul sau supra omul si lumea pe care acesta o prefera.

Putem deasemeni accepta ca cel capabil sa perceapa insasi mesajul purtator de individualitate poate manipula corpurile si mintile semenilor, fara ca acestia sa isi deaseama.
Daca  oricarui subiect, cu morfologia sa micro si macroscopica, cu metabolismul si multimea comportamentelor, ii  corespunde un mesaj subtil, purtator de personalitate corporala si spirituala, atunci cunoscatorul capabil sa acceseze si modifice cum vrea acest mesaj, isi poate schimba in orice fel atat propria alcatuire corporala, intelectiva si afectiva, dar poate face acelasi lucri asupra semenilor, manipuland mesajele lor purtatoare de personalitate.
Acest model de creatie semantica a fiintei si lumilor din fiinta pare simplu si atractiv, dar consecintele conceptuale care decurg din acest model, preferat de oriental sunt greu de rezolvat.
Cand incepem sa ne intrebam stintific, nu filozofic, cat este de plauzibil sa acceptam o fiinta numai inteligibila, emergenta din surse obscure creatoare de discursuri personalizante si fenomenalizante, presupunerile asupra alcatuirii ca substrat si a starilor functionale ale acestei surse, nu primesc nici un raspuns convingator.
Daca refuzam si suportul material si energia activanta, conditiile care din punct de vedere stintific fac posibila realitatea si starile ei, pierdem si posibilitatea de a construi un super sistem informational in care sa simulam un univers si un subiect informational, cum ar spune informaticianul.

CUNOASTEREA  MECANISMULUI  COGNITIV

Si filozoful antic grec si cercetatorul oriental cautau si cunoastere si metode cat mai bune de obtinere a cunoasterii, cel grec viza doua cunoasteri anume: “cunoasterea naturii si cunoasterea de sine”, orientalul dorea numai cunoasterea cunoscatorului, verificabila si utilizabila. Daca pentru oriental realitatea era numai o constructie mentala, o parte obscur creata de fiinta sa, aceasta realitate numai aparent exterioara, devenea complet cunoscuta si controlabila  mental, cand individul atingea un prag al intelegerii formarii lumii in individ.
In cunoasterea realitatii filozoful occidental clasic identifica trei entitati distincte in conexiune, acestea fiind:
-Agentul cunoscator, sau individul posesor de initiative modalizant-obiectivante si proceduri-instrumente cognitive,

-Procedura explorant-explicanta care localizeaza “obiectul de cunoscut” si il trece prin tehnologia cognitiva transformandu-l in “obiect cunoscut”.

-Obiectul de cunoscut, ipotetic predeterminat modal, partial cunoscut prin reprezentare, caruia cunoasterea experimentala si conceptuala trebuia sa ii descopere toate proprietatile, toate corelarile cu altele din care rezultau noi forme, miscari si calitati.
Filozoful cunoscator isi considera actul cognitiv finalizat cand dupa punerea in evidenta a specificitatii interactiv transformante a obiectului cercetat ii gasea acestuia o origine, o sursa-cauza creativa, uneori imaginata ca si apoi argumentata-demonstrata ca multime finita de forme si proprietati ele insele ireductibile, fundamentale, care in diferite combinatii produceau obiectul cunoscut.

Conform filozofului clasic obiectul de cunoscut este dual, el isi poseda existenta proprie, propria cauzalitate generanta de sine, egala siesi in toate schimbarile de sine, mai poseda si existenta subiectivata, prin care intra in fiintare initial fara determinare de cauza, fara stabilire a completitudinii fiintarii sale. Scopul cunoscatorului este sa identifice cumva atat cauza cauzalizanta a obiectului in identitate de sine, transpus in varianta subiectiva “ca obiect de cunoscut”, si mai vrea sa izoleze multime caracteristicilor cauzal obiectivante, a starilor si schimbarilor de stare ale obiectului, asa cum decurg ele necesar din originea sa.

Distinctia “agent cunoscator, cunoastere si  si obiect de cunoscut” propusa de filozoful grec se se mentine si in spatiul conceptual al metafizicianului occidental, agentul cunoscator posedand:

-Calitate perceptuala, poarta a intrarii mesajului purtator de obiect in subiect
-Functie reprezentanta, formatoare mental de obiect initial necunoscutcomportamental si  cauzal.
-Functie semnificanta, creatoare de concept separant de trasatura specifica sau generica, calificanta a starilor obiectului,
-Metoda intelectiv investiganta care cerceteaza si pune in evidenta alternativele fiintarii obiectului,.
Filozoful grec cu rare exceptii nu punea mare accent pe experiment, pentru el reursele mintii sale erau suficiente sa determina cauzal si interactiv obiectul propus cunoasterii. Filozoful clasic occidental a inteles ca experimentul este un procedeu cognitiv foarte puternic si necesar, dar numai omul de stiinta, continuator al intentiei de cunoastere filozofica, a schimbat metodele de cercetare iar rezultatele sunt cunoscute si ele.
-Procedura cognitiva definita ca actiune discursiv explicativa finala prin care cunoscatorul atribuie si argumenteaza o origine a obiectului, origine care indica-argumenteaza in ce fel de manifesta obiectul cunoscut, in diferite situatii si relatii cu alte obiecte.

Performantele perceptuale, reprezentante, semnificante si discursiv explicante de alcatuire  si schimbare obiect, apartin procedurii cognitive care la randul ei apartine subiectului cunoscator, dar in acelasi timp apartin si obiectului de cunoscut, prin faptul ca obiectul subiectivat in reprezentare, care la inceput era numai o forma fara determinare a multimii schimbarilor de sine, devine dupa cunoastsre identic obiectului de cunoscut, cel care isi poseda cuaza fiintarii iar prin cauza isi primeste diversitatea alternativelor de sine, ramanand totusi datorita conservarii cauzei, in continua identitate de sine.
Obiectul de cunoscut intra in fiintare subiectiva, incompleta si necauzala prin simt-reprezentare, apoi pe masura ce isi dezvaluie trasaturile interactie I se aplica procedura semnificanta. Odata decompozabil si recompozabil semantic obiectul parcurge un lant discursiv cognitiv prin care devine obiect cunoscut, derivat dintr-o cauza distincta care ii determina alternativele modale.
Conventional am putea califica cunoasterea inclusiv cea filozofica ca parcurs progresiv determinata care caracterizeaza-explica partile prin intreg, sau deriva cauzal intregul din parti.
In prima varianta intregul este lumea externa compusa din foarte multe forme si schimbari, neordonata dupa criterii modale si tranformante precise si stabile, iar formele parti initial necunoscute, sunt supuse cercetarii care le determina provenienta-cauza si le explica prin cauzal particularitatile dinamice si combinative. In derivarea partii din intreg fiecare obiect de cunoscut poseda o modalitate cauzal generanta  ipotetic unica, de unde particularitatea, poate chiar unicitatea procedeului explorant-cognitiv.
Derivarea intregului din parti este o tehnica cognitiva mult mai subtila si mai complicata procedural, care axiomatizeaza forme si proprietati interactive primare, le pune in actiune macro configuranta, clasifica dependentele cauzale emergente si incearca sa derive toate procedurile cognitive particulare, din stabilirea unei meta-proceduri fenomenalizante, eventual si subiectivante unice, creatoarea a tuturor formelor si schimbarilor naturale, supra actiune ipotetic cognoscibila printr-o unica discursivitate atot explicanta.
Putem califica actul discursiv cognitiv “o progresiva fuziune creata informational, intre doua forme-procese distincte”, prima este:
-Obiectul de cunoscut, progresiv dezvaluit modal, structural si dinamic prin cercetarea senzoriala si semantica.
-A doua ar fi actiunea cunoscatoare, posesoare a procedurilor de reprezentare-obiectivare, semnificare si conceptualizare cauzalizanta.

Cunoasterea filozofica poate fi descrisa sumar ca act re-creativ de obiect in subiect, desfasurabila in patru etape, anume:

1-Perceptia, comunicanta de mesaj continator de potentialitate obiect.
2-Reprezentarea, generanta a primei variante a obiectului,
3-Semnificarea, generarea componentelor tehnologiei potential specific cunoscatoare,
4-Conectarea discursiva, din ce in ce mai coerenta si corect explicanta a multimii operanzilor sensuri, realizand lantul semantic explicant, comparabil cu o tehnologie, formatoare a unui obiect-proces distinct.

Prin acest lant cognitiv se realizeaza progresiv o sinteza a unor determinari modale concrete, care impreuna genereaza obiectul si  spatiul de manifestare al obiectului acum “cunoscut”.
Filozoful grec a fost interesat de cercetarea si parcurgerea conceptuala a etapelor actiunii cognitive particulare, specificanta a conditiilor fundamentale ale existentei si manifestarii obiectului de cunoscut.
Dar filozoful a mai dorit si sa inteleaga ce se intampla in mintea sa intr-un act cognitiv, cum anume percepe, in ce fel se nasc reprezentarile, cum sunt alcatuite sensurile primare, sensurile compozite si prin ele procedurile discursive, creatoare de cunoastere naturala.
Cautand sa stabileasca in ce fel este cunoscut un obiect–eveniment ipotetic distinct de fiinta cunoscatorului, filozoful si-a pus o intrebare dificila, anume in ce fel trebuie el sa trateze cunoasterea mecanismului cognitiv particular:
-Ca o abordare explicanta cauzal a unui obiect-proces, distinct de cunoscator, sau ca o autentica investigare de sine, ca o cunoastere intrinseca a manifestarii activ cognitive, a cunoscatorului.
Daca se accepta intelegerea completa a mecanismului cognitiv particular, drept o cunoastere a unui obiect real, diferit de cunoscator, desi initiat si finalizat cauzal prin acesta, se ajunge la o contradictie, anume:
Daca procedeul cognitiv de obiect-proces este si el un obiect-proces, atunci cunoasterea este necesar diferita de cunoscator, este numai un nou si deosebit tip de “obiect de cunoscut”, distinct de procedeul cognitiv, dar distinct si de cel care il aplica.
In aceasta presupunere cunoscatorul alcatuit numai din cunoasteri, care necunoscand-se, sunt si obiecte de cunoscut, deosebite sistematic de cunoscator; nu se poate cunoaste pe sine, chiar daca stabileste corect si complet ce actiuni procedurale se desfasoara  in mintea lui in cursul unui lant cognitiv finalizat printr-o cunoastere bine determinata, pentru ca aceasta cunoastere aplicata unui obiect natural, este ea insasi un obiect-eveniment natural, reprezentat subiectiv modal, dar deosebit de subiectul cunoscator.
Daca orice act cognitiv particular poate fi caracterizat ca “obiect de cunoscut”, necesar deosebit de “agentul cunoscator”, atunci cunoscatorul este paradoxal alcatuit din componente-cunoasteri care nu ii apartin, nu ii exprima intelectiv natura proprie, cunoasterile fiind entitati externe, fiind forme si actiuni cognoscibile nu auto-cognoscibile.
In consecita actiunea cognitiva de actiune cognitiva specifica, fiind non-autocognitiva, este tratabila si ea ca obiect de cunoscut, asemanatoare ca statut existential, cu obiectele pe care le explica cauzal, nu este o cunoastere de sine.
In acest caz fie cunoasterea de sine este o fraza fara sens, pentru ca nu vizeaza ceva propriu numai cunoscatorului, ceva diferit de realitatea pe care o cereteaza, fie cunoscatorul este posesorul unei alt fel de cunoasteri, neorientata catre lumea obiectelor de cunoscut, presupusa cauza de sine, cauza tuturor cunoasterilor specifice si cunoasterilor cunoscatoare de cunoasteri specifice.
Dar cum ar putea ajunge cunoscatorul la esenta lui auto si atot cognitiva, daca el nu este capabil nici sa realizeze dintr-o singura incercare si fara erori cunoasterile aplicate obiectelor concrete, cat despre ipoteticele cunoasteri cunoscatoare de cunoasteri particulare, acestea ii sunt inacesibile, pentru ca nu stie cum le le demareze, nu are o baza modala prin care sa le surprinda si izoleze ca obiecte de cunoscut, ca entitati distincte.

Cand orice cunoastere cunoscatoare este si “ obiect de cunoscut”, este incapabila procedural sa isi distinga propria strategie generanta de cunoastere specifica, nu doar sa o aplice inconstient unui obiect extern, atunci orice cunoastere a unei cunoasteri, este automat o noua ignoranta, o noua problema, cerand alta cunoastere-rezolvanta, iar cunoscatorul nu se poate niciodata cunoaste pe sine, nu ajunge la ultimul procedeu rezolvant. Tot ce poate spera filozoful este sa cunoasca cumva cum este alcatuita  o procedura cognitiva particulara si poate in cel mai fericit caz si cum este alcatuita procedura metacognitiva creatoare de procedura cognitiva particulara, dar numai atat.

Incapacitatea unui procedeu cognitiv  distinct de a se clarifica procedural cognitiv, obliga filozoful sa introduca un lant nelimitat de cunoasteri particulare ipotetic explicante ale mecanismelor functionale ale altor cunoasteri particulare, lant care tot filozofic nici nu poate exista, daca nu este originat-declansat printr-o prima procedura, necesar autocognitiva.
Ne-existand prin sine, auto-cauzal, o prima procedura simultan specific cognitiva si auto-cognitiva, autocreativa, nu poate apare nici procedura specific cognitiva, prin rationamentul ca ceva care nu se cunoaste-produce pe sine, nu intra in existenta, iar inexistentului nu I se poate atribui nici o actiune.
Dar daca admitem ca actul cognitiv apartine cunoscatorului, ca este insasi cunoscatorul in exprimare de sine, apare alta intrebare dificila.
Poate oare fi cunoscatorul o entitate cel putin duala, poate fi el in cazul cunoasterii particulare, simultan si cunoscator specific si cunoscator al cunoasterii specifice, aceasta ultima cunoastere, fiind sau nu si auto-cunoscatoare?
Daca poate, cum anume poate, ce se intampla in fiinta sa senzoriala si intelectiva cand cunoscand ceva, mai cunoaste si felul in care cunoaste acel ceva?
La aceasta intrebare filozoful antic si cel clasic occidental, nu au dat un raspuns concludent, in primul rand pentru ca nu puteau discrimina semnatic destul de precis diferite niveluri semnificante, auto semnificante si corelant semnificante, fiecare nivel cerand cate un limbaj specializat, iar toate limbajele specializate trebuind fundamentate semnificant-generativ si descriptiv pe un unic metalimbaj atot-semnificant.
Sa urmarim imaginar o schema clasic meta-cognitiva aplicabila unei proceduri cognitive in desfasurare si sa vedem ce rezulta, adica cum ar arata ipotetic o   procedura cunoscatoare a alteia.
Sa ne amintim ca schema filozofic cognitiva clasica este compusa din patru etape, anume perceptia, reprezentarea, semnificarea si discursivitatea explicant-cauzalizanta a ‘obiectului de cunoscut’.
Daca presupunem simultan operabile si constientizabile, doua cunoasteri, una aplicabila unui obiect extern, diferit de cunoscator, alta aplicabila procedurii cunoscatoare de obiect extern, atunci aplicand procedura cu patru trepte ale cunoasterii filozofice, se desprind ca necesare patru cunoasteri distincte simultan elucidante ale cate unui aspect al cunoasterii de obiect natural, anume:

1-Cunoasterea in patru trepte a functionarii perceptiei,

2-Cunoasterea in patru trepte a alcatuirii reprezentarii,

3-Cunoasterea cvadrupla a semnificarii spatiului starilor perceptiei, reprezentarii, semnificarii si discursivitatii,

4-Cunoasterea in patru etape a discursivizarii distinct explicante de functie perceptiva, reprezentanta, semnificanta si discursivizanta.

Cunoasterea perceptiei contine:

-Perceprea perceptiei, adica perceperea structurii fine a senzorului si toate schimbarile de stare ale acestuia cand este cuplat la un obiect natural, pe care il converteste in mesaj neuronal si il comunica creierului unde este reprezentat si calificat drept obiect de cunoscut.

-Reprezentarea starilor functionale ale perceptiei, care ofera o modalitate componentelor macro si microscopice ale senzorului, indicand intr-o modalitate si particularitatile lui procesante, creatoare de mesaj, reprezentare cuantificabila semantic.

-Alocarea de sensuri specifice tuturor starilor reprezentarii care caracterizeaza starile functionale ale senzorului in actiune.

-In final folosind corect sensurile caracterizante ale dinamicii reprezentarii perceptiei, realizam discursivitatea coerent si complet explicanta a actiunii perceptiei coerent si complet reprezentata.

2-Cunoasterea mecanismului generant de reprezentari

A doua cunoastere surprinde tot in patru trepte procedura reprezentanta desfasurata in mintea subiectului.

Pentru asta avem nevoie de niste senzori deschisi in interior, capabili sa culeaga informatie asupra procesarii informatiei din creier, sa distinga structira fina a diferitelor zone procesante ale creierului si sa mai culeaga, memoreze si proceseze diferitele tipuri de semnale electrice care produc diferite tipuri de actiuni mentale.

2-1-In cunoasterea functiei reprezentarii conectam senzorii interni in zona procesant reprezentanta din creier si obtinem date despre felul cum este alcatuita si cum functioneaza.

2-2-Interpretand mesajul senzorial cules din zona generanta de reprezentari obtinem o reprezentare sau mai bine spus un lant de reprezentari care modalizeaza cumva structura si functia in care sunt alcatuite informational formele si procesele naturale.

2-3-Alocand sensuri tuturor componentelor structurale si dinamice ale super reprezentarii explicitante modal a mecanismului reprezentant, construim un limbaj capabil sa descrie acest fel de actiune mentala.

2-4-Analiza diferitelor particularitati si dependente structurale si interactive localizate in super-reprezentarea procedurii reprezentante ne permite sa conectam in asa fel sensurile limbajului obtinut prin semnificarea starilor reprezentate ale mecanismului reprezentant, incat sa obtinem o explicare corecta cauzal a acestui proces mental.

3- Cunoasterea mecanismului semnificant.

3-1-Punand in actiune simturile interne in acea zona din creier care am stabilit ca realizeaza sensuri, incepem sa exploram structura neuronala si starile ei functionale, creatoare de procedura semnificanta. Aceasta explorare produce un mesaj perceptual specific compatibil cu o reprezentare specifica.

3-2- Interpretand mesajul senzorial determinat de cuplajul senzorilor interni cu zona specializata in semnificari de reprezentari accesam seria de reprezentari ale alcatuirii si particularitatii procesante ale generatorului de sensuri.

3-3- Aplicam mecansimul semnificant pe propria modalitate structura si performanta procesanta distinct reprezentate si obtinem un set de sensuri specifice, caracterizante de procedeu semnificant, sensuri cu care putem explora si descrie lingvistic reprezentarea procedurii semnificante.

3-4- Folosim sensurile nou create pentru a analiza interactiv specific noua reprezentare si a elabora o explicatie functionala coerenta a acesteia. Aceasta descriere a diferitelor corelari intre starile reprezentate ale procedurii semnificante este tocmai discursivitatea cunoscatoare a generatorului de sensuri, cunoastere ipotetic aplicabila oricarei proceduri semnificante sau meta-semnificante, daca admitem ca in mintea filozofului sau a omului cu alte interese exista si functioneaza numai un singur mecanism atot semnificant.
In caz contrar riscam sa nu cunoastem niciodata ultimul procedeu semnificant, cel care a functionat cand am construit sensurile mecanismului semnificant deja activ, utilizat in ultima cunoastere, ultima rezolvare de problema.

4- Cunoastrea in patru etape mecanismului discursivizant creator de cunoastere particulara.

4-1- Conectam senzorii la zona din creier care contine procedurile calitativ discursive, concret sau abstract discursive, logic discursive, toate impreuna capabile sa construiasca explicatii coerente semantic si corecte functional.

4-2-Interpretam mesajul senzorial cules din spatiul generarii cunoasterii discursive si dezvoltam reprezentari ale morfologiei si proceselor informationale din zona discursivizant cognitiva.

4-3-Semnificam reprezentarile care surprind starile generante de cunoastere discursiva si asamblam acel meta limbaj care poate descrie interactiunea intre aceste reprezentari, rezolvand problema oricarei discursivitati, pentru ca daca si discursivitatea are mai multe mecanisme generante, in functie de obiectul cunoscut, atunci putem reprezenta si cerceta cunoaste numai penultima discursivitate prin intermediul ultimei, care nu este abordabila perceptual, reprezentant si cognitiv simultan cu actiunea ei cunoscatoare de alta discursivitate.

4-4- Stabilirea in detaliu a criteriilor si conditiilor generante de discursivitate particular cognitiva si sinteza acelei meta-discursivitati care explica procedura generanta de discursivitate particular cognitiva, clarificanta a cauzelor si consecintelor actiunilor cauzelor naturale, explicanta si a alcatuirii, provenientei si performantelor corporalitatii si intelectivitatii individului cuplat la realitate.

Cele patru cunoasteri ale actiunii perceptiei, mecanismului reprezentarii, al semnificarii si discursivizarii cunoscatoare ne pun la dispozitie o prima meta-cunoastere, rezolvanta procedural a unei cunoasteri specifice, metacunoastere incapabila sa se cunoasca si pe sine , adica sa se autodescrie procedural atunci cand explica o cunoastere particulara.
Daca aplicam acestei prime meta-cunoasteri compusa din patru cunoasteri, fiecare alcatuita din patru etape acelasi procedeu cognitic cu patru trepte, obtinem al doua metacunoastere alcatuita din 16 cunoasteri si 64 de proceduri cognitive specifice.
Presupuand ca a doua metacunoastere se poate cunoaste procedural si pe sine am finalizat cunoasterea cunoscatorului de realitate, prin cunoasterea oricarei cunoasterii aplicabila oricarei realitati, care principial echivaleaza cu determinarea cognitiva de sine.
Daca a doua metacunoastere nu se cunoaste procedural si pe sine suntem obligati sa prelungim meta-cunoasterea cu inca un nivel si sa obtinem a treia meta cunoastere elucidanta procedural a celei de a doua meta-cunoasteri.
Sa acceptam ca dupa un numar finit de meta-cunoasteri ajungem la o procedura cognitiva care isi contine propria schema rezolutiva.
Este verosimil ca o asmenea supercunoastere auto cunoscatoare sa pretinda descrieri simultane, aplicate unor stari mental operante simultane si paralele, dar deosebite procedural, iar volumul lingvistic al acestor explicatii cuprinzand descrieri si explicari ale atator detalii functionale sa ceara accelerarea generarii interne, numai mentale a discursivitatii, de mii sau de miloane de ori, pentru a nu risca sa vorbim cu noi insine toata viata despre ceva ce se produce ca act intrinsec cunoscator de sine, intr-un interval de timp mult mai scurt.
Daca nici o meta-cunoastsre nu este si o meta auto-cunoastre, speranta de a ne cunoaste in orice ipostza fiinta cunoscatoare, se risipeste.

Parcurgand imaginara ierarhie clasic cognitiva elucidanta de cunoasterii cunoscatoare de sine localizam necesitatea unor performante supra perceptuale, supra reprzentante, supra semnificante si supra discursive excesive, imposibil de realizat efectiv, cum cere cunoasterea filozofica, performante necesare pentru a ne surprinde in totalitate fiinta cunoscatoare in orice fel de cunoastere.

Acest esafodaj supercomplicat de perceptii si supra perceptii, reprezentari si supra reprezentari, semnificari si supra semnificari, discursuri si meta-discursuri, obligatoriu realizabil simultan si paralel, pentru a acoperi supracognitiv nemijlocit, orice actiune cognitiva in desfasurare, este necesar daca aplicam mecanismul clasic cognitiv, unui mecanism deasemeni cognitiv clasic, compus din perceptie, reprezentare, semnificare si discursivizare explicanta.
Dar aceasta ierahizare simultan procesanta, generanta de cunoasteri si cunoasteri ale cunoasterilor, fie ea si finalizabila ipotetic, este evident inaccesibila mintii umane, sau asa pare a fi.
Cum ar putea fi omul fie el si filozof, capabil sa perceapa realitatea, sa se perceapa perceptia realitatii, sa transpuna in reprezentare starile perceptiei, sa perceapa si reprezinte seria de acte mentale generante de reprezentare, sa perceapa si reprezinte mecanismul semnificant si la fel si cel discursivizant-cunoscator, realizand in patru etape cate o cunoastere clasica completa a fiecarei etape a unui act cognitiv particular alcatuit tot din patru etape. Dar daca nici asa nu ajunge la cunoasterea elucidanta de sine, este obligat sa repete acest preoces intern cognitiv pina ajunge la necesara cunoastere cunoscatoare de orice cunoastere, presupusa ca este pe undeva, dar ascunsa bine,  in mintea filozofului.

Practic filozoful de orice orientare nu poseda nici macar limbajul si informatia necesara cunoasterii cauzale corecte a unui eveniment natural, si atunci cum am mai putea crede ca el poate cucerii macar  metacunoasterea unei simple cunoasteri fenomenale.
Evident filozoful doritor sa stie cine este el si cum isi poate realiza el constient sinele, si-ar dori niste super-simturi care sa patrunda peste tot in corpul si mintea lui si sa culeaga de acolo tot felul de mesaje, sa le transpuna pe toate in reprezentari autentice, reprezentari de forme-procese creatoare de subiectivitate in actiune autosubiectivanta, sa semnifice aceste  auto-reprezentari si sa puna bazele unui sau mai multor limbaje capabile sa descrie-explice cum gandeste, cand gandeste orice.
Cum ar putea spera filozoful lucid sa satisfaca aceste pretentii supra cognitive determinate tot de el, ca obligatorii, pretentii cu totul in afara puterilor fiintei lui senzoriale si intelective. Singura reactie rezonabila ar fi o ridicare din umeri, sau cu un zambet de auto ironie, pentru ingeniozitatea cu care se pune pe sine in impas, inventand intrebari la care nu poate raspunde.

Dar daca omul filozof nu poseda prin limitele sale corporale si mentale capacitatea de a observa si reprezenta in direct orice micro parte si miscro functie locala a corpului sau, cum ar putea el surprinde conceptual functia conceptualizant-cognitva, care functioneaza inconstient, astfel incat putem vorbi depre orice, mai putin despre felul in care actioneaza mintea noastra constructiva de vorbire, atunci cand vorbim despre indiferent ce.
Trebuie sa subliniem ca o asemenea cunoastere paralela, presupusa posibila, cere o alta constienta si o alta constientizare specifica si nespecifica decat constientizarea la care avem acces in actul unei cunoasteri deschise catre un anume spatiu de cunoscut.
Constientizarea acelei ultime cunoasteri cunoscatoare si de sine atunci cand cunoaste ceva diferit de sine, poate mai multe feluri de constientizari simultane, fiecare cu alta continut, dar mereu superpozabile fara amestec, intr-o supra-constientizare atot cuprinzatoare. Omul obisnuit nu poate prelua si urmari simultan nici doua perceptii si doua reprezentari distincte, ca sa nu mai spunem ca este incapabil sa defasoare coerent si simultan doua discursivizari distincte. Suntem facuti sa functionam pe un singur spatiu fenomenal problema nu pe mai multe, suntem incapabili sa surprindem in acelasi timp realitati diferite, sa ne punem simultan intrebari diferite si sa le procesam rezolvam simultan, subordonandu-le unor constientizari simultan diferite, dar continuu supra constientizabile unitar.
Constientizarea nu pare o actiune specifica sau un sir de micro actiuni distincte, nu pare caracterizabila ea insasi modal. Constienta sustine modalitatea dar o sustine-poseda tocmai pentru ca ea nu are modalitate, iar neavand nu intra in conflict cu sine, cand preia orice fel de realitate si o trece prin diferite etape cognitive.
In fata atator obstacole senzoriale si intelective apare intrebarea problema:
Se poate oare doritorul de auto-cunoastere, folosind toate resursele fiintei sale, supra percepe, supra re-reprezenta, supra multi-semnifica, supra supra descrie-cunoaste si supra constientiza unitar, sau aceasta ambitioasa si veche dprinta filozofica a luarii sinelui in posesie de sine, este o pura fantezie, prea putin potrivita cu mintea austera a metafizicianului
Rspunsul dat cu mult imp in urma a fost negativ, lasandu-se cunoasterea de sine pe seama unei stari de gratie daruita celui care o merita de catre o fiinta absoluta, ipotetic atot cunoscatoare, care daca vrea te face progresiv sau spontan auto-cunoscator, daca nu, te lasa in ignoranta de ceace esti, perpetua, oricat te-ai stadui sa “stii cine esti”.
Omul de stiinta occidental, continuator cu alte metode a eforturilor cauzal explicante de realitate si de subiect, proprii filozofiei, a ales calea extensiei performantelor sale perceptuale si a rafinarii tehnicilor semnificante pentru a aborda felurite niveluri functionale, dar inca nu a ajuns atat de subtil investigant , specific semnificant si coerent discursivizant, incat sa poata percepe in direct, reprezenta, semnifica si explica cum ii functioneaza simtul si mintea, atunci cand se cupleaza senzorial si intelectiv la un fragement de realitate propus spre cunoastere.

Orientalul a ales o cale de auto-cunoastere cumva similara schemei filozofice clasice, sumar prezentarte, inlaturand semnificarea si discursivitatea intelectiv explicanta, considerate inutile, mai degraba confuzionante decat clarificante de act cognitiv, incapabile de cunoastsre a cunoscatorului.
Cunoscatorul antic oriental pretinde ca dupa un antrenament special, finalizat corect, isi poate decupla perceptia din contactul cu realitatea si reorienta catre interior, catre alcatuirea si dinamica sa corportala si mentala, fiind capabil sa isi observe si reprezinte pina la micro-detaliu orice segment corporal, dar nu ca obiect inert, ci ca functie distinct metabolizanta si subiectivanta. Dar cunoscatorul de sine afirma ca poate si controla in limite largi fiecare organ-functie, inclusiv creierul, punandu-si corpul si mintea in stari inaccesibile omului ignorant.
Dar actiunea aplicanta a acestei supra cunoasteri, pretinde a merge inca si mai departe, atingand performante uluitoare, imposibile legic-cauzal intr-o lume material energetica, necesar autonoma de individ, cum este calificat universul de omul de stiinta actual.
Spre exemplu cunoscatorul de sine declara isi poate controla efectiv, nu imaginar, dimensiunile corpului, putandu-se face enorm sau microscopic corporal, fara a ne spune daca micsorandu-se sau marindu-se oricat de mult, isi pastreaza morfologia atomica, moleculara si celulara la nivelul corporalitati normale, daca poseda la fel de multe componente micro si macroscopice cate avea in starea standard. Daca corpul uman este alcatuit din atomi, iar atomii nu sunt compusi din alti atomi, atunci micsorand efectiv nu imaginar corpul de foarte multe ori, nu mai conservam structura microscopica, avem din ce in ce mai putini atomi la dispozitie pentru fiecare organ. Pierzand continuu structura micro-morfologica, pierdem si capabilitate functionala, pierdem si resursele energetice necesare functionarii corecte a tuturor organelor si atunci nu mai putem fi cel ce am fost.
Un corp miniaturizat, ajuns la dimensiunile unei bacterii sau ale unui procesor de calculator, nu poate poseda legic structural si interactiv, mai multe performante informationale decat bacteria sau microprocesorul, iar acestea nu ajung pentru a crea o subiectivitate de nivel uman.
Sa nu uitam ca un microprocesor poate fi programabil sa execute o enorma diversitate de actiuni, dar el nu se poate atoprograma, nu are destula substanta pentru a poseda resursele procedurale cerute de o actiune constient cognitiva.
O fiinta microscopica, prin numarul redus de atomi care o alcatuiesc nu poate avea organe interne suficient de detaliate structural pentru a avea functii proportionale, nu are posibilitati senzoriale, gestuale, intelective si afective, accesibile unui organism real cu mult mai multi atomi, molecule, mai multe celule, organe mai complicate morfologic, metabolic si informational procesant.
Daca poate creste enorm, corpul cunoscatorului primeste o cantitate foarte mare de substanta, implicit si resurse structurale si energetice proportionale, care ii ofera un corp morfologic si functional, pe care nu incercam sa il imaginam.
Cunoscatorul de sine desavarsit are si alte insusiri uluitoare. El poate fi simultan corporal si intelectiv in mai multe locuri din lumea aparenta,  punand la grea incercare legile naturale asa cum le cunoastem, pentru a explica ceace acum credem ca este imposibil.
Cunoscatorul se poate deplasa foarte rapid cand vrea si unde vrea in lumea naturala, o poate controla fenomenal, poate patrunde in fizicul si psihicul semenilor, pe care ii poate manipula dupa dorinta.
Dar trebuie sa precizam ca cel ajuns la asemenera puteri afirma ca nu pune pret pe ele, acestea fiind doar un semn ca el se cunoaste autentic pe sine, ca poate face ce vrea in lumea interiorizata, controlabila intentional. Puterile asupra naturii si semenilor nu sunt in nici un caz scopuri ale cunoscatorului, ele sunt numai consecinte intermediare, puteri inevitabil accesibile pe drumul cunoasterii de sine, puteri care trebuie folosite cu mare atentie, in nici un caz pentru satisfacerea silentioasa a dorintelor corporale, depreciate si de filozoful occidental.
Cum am putea explica posibilitati atat de extravagante, contrarii legilor naturale asa cum le cunoastem, in ce fel de lume cauzala, ar trebui sa locuiasca cunoscatorul oriental, pentru a poseda toate puterile declarate, fara sa intre in contradictie cu acele principii fundamentale care determina modal si interactiv o lume cauzala?

LUMEA INTRINSEC  CAUZALA

Lumea noastra este regularizata interactiv, este cauzala, adica aceleasi substante, forme, energii, relatii si conditii dezvolta aceleasi stari fenomenale.
Cauzalitatea cere unui agent activ respectarea anumitor criterii procedurale daca vrea sa schimbe intr-un sanume fel un obiect, proprietate sau proces natural.
Aceiasi cauzalitate interzice stari si schimbari de stare contrarii celor ce rezulta din formele-forte si energiile fundamentale care ii determina alcatuirea si evolutia, consecinta fiind ca nu orice este posibil in universul nostru cauzal.

De unde, din ce resurse energo combinative primare, initiale, izvoraste lumea fenomernala, ce entitati si ce forte minimale in diferite combinatii elibereaza uriasa varietate a universului nostru, instaland si punand in actiune continua “legile interactive”, surse ale criteriului cauzal, definit ca o corelare reciproc influentanta universala, ca o retea globala de conditionari bilaterale, in care orice parte este dependenta de celalalte si participa si ea la manifestarea specifica a celorlalte?
Obiectele naturale sunt substantiale, sunt structuri materiale alcatuite din micro particule, iar particulele sunt concentrari de campuri energo-interactive, sunt nuclee de forte atractive si repulsive. Campurile- particula se fixeaza in diferite configuratii mai mult ori mai putin stabile, construind micro agregatele atomice, fiecare atom avand o anume organizare si dependenta intre constituientii primari, din care rezulta afinitatea sa combinativa cu alti atomi.
Micromodificarile interne ale distributiei particulelor unui atom produc radiatia electromagnetica cu diferite frecvente si intensitati.
Radiatia electromagnetica este factorul constitutiv si transformant de realitate, este principiul constructiv si distructiv de micro si macro forme si actiuni, este vehiculul preluant-comunicant de energie si informatie.
Proprietatile energetice si cu siguranta si cele informationale ale radiatiei sunt dupa parerea omului de stinta, factorii determinanti ai aparitiei, evolutiei-finalizarii si reinceperii intrarii in existenta-manifestare a universului.
Conexiunile intre microcampuri creaza toate felurile de atomi, iar multimea mult mai mare a combinatiilor intre atomi determina enorma varietate moleculara. Atomii si moleculele in diferite proportii si aranjamente agrega obiectele macroscopice, alocandu-le proprietati fizice, chimice sau informational interactive.
Conform cunoasterii stintifice din interactiunile intre campurile diferitelor particule elementare deriva intreaga micro si macro morfologie precum si multimea comportamentelor universului.
Cauzalitatea sa spunem primara, initiala, inchisa in interactiile microscopice se multiplica nelimitat, iar universul expandeaza in spatiu si timp, cele doua componente stintific dar si filozofic necesare unei lumi in existenta.
Este greu de spus daca spatiul este anterior materiei si radiatiei daca este o preenclava infinita capabila sa preai materia, fortele si energiile transformante, dar timpul este mai apreciat ca un efect al schimbarilor starilor spatiului, ca o creatie a interactivitatii micro si macroscopice.
Dar poate a corect sa presupunem radiatia initiala si-a creat propriul spatiu si propriul timp cand a inceput sa se destinda, raceasca si condenseze in particule , apoi in atomi, atomii sa se combine in molecule si tot asa pina la realitatea in care ne aflam si care isi continua parcursul spatio temporal nu stim daca evolutiv sau involutiv, catre o ipotetica configuratie finala pe care cercetatorii doresc sa o anticipeze, sa o derive din observatiile astronomice si din legile cunoscute.
Morfologia micro si macroscopica a corpului nostru deriva si ea din combinatii intre atomi si molecule, iar performantele noastre dinamice si cognitive provin si ele din combinatii complexe intre atomi, activate functional de insusirile energetice si informationale al radiatiei.
Felul cum folosim simturile, cum reprezentam, cum ne miscam, cum atribuim si folosim sensurile, toate capacitatile intelective si afective sunt produse ale microparticulelor-micro campurilor in diferite aranjamente energo-informationale.
Ce vrea omul de stiinta modern este sa extraga toata macro arhitectura si multimea traseelor evolutive ale naturii din setul finit de micro componente si energii interactive primare, dar aceasta foarte veche intentie nu pare realizabila nici principial.
Se pot face observatii de finete, se pot determina micromorfologii si descrie micro procese, se pot stabili lanturi de reactii chimic metabolice, dar performantele informationale ale biosistemelor nu sunt inca derivabile din morfologiile cunoscute, iar morfologiile si functiile metabolice ale vietuitoarelor nu sunt deductibile formal, prin modelari matematice.

Aprosteriori, observand o macro forma-proprietate in manifestare, o putem deriva cauzal cu precizie sau probabilitate variabila, din structuri si energii fundamentale, dar suntem mult mai putin capabili sa o anticipam modal si interactiv pe baza modelalor teoretic micro-configurante cunoscute.
Interpretand din ce in ce mai bine potentialul cauzalizant al legilor naturale incepem sa intelegem ca realitatea naturala nu ne este accesibila predictiv decat intr-o mica proportie, majoritatea evolutiilor viitoare fiind interzise cauzal cunoscatorului, dintr-un motiv bine intemeiat. Imposibilitatea oricarei predictii de eveniment conserva cauzalitatea generanta, adica face posibil evenimentul, in ceace numim viitor, adica intr-un spatiu-timp ulterior predictiei.
Interesanta este posibilitatea materiei si energiei de a crea entitati cunoscatoare care pot aloca materiei si energiei in manifestare modalitate, pot dezvolta un univers modal creat informational, paralel cu cel real, cu cel autonom de subiect, cu lumea in sine, ca sa folosim limbajul metarfizic.
Omul este cea mai surprinzatoare, mai putin predictibila stare structural evolutiva a universului, este acea forma forta posesoare de intentie, care odata aparuta isi continua traseul evolutiv, evident propulsata si modificata de potentialul cauzal creativ incapsulat in campurile particulelor elementare.
Omul poseda functia cognitiva, iar cognitivitatea inseamna printre altele predictibilitate, inseamna derivarea sirului de stari succesive ale unui proces natural prin stabilirea cu precizia ceruta a conditiilor initiale si aplicarea formala a legilor care surprind atat generalitatea cat si specificitatea interactiva a procesului.
Astfel omul este si el atat efectul cauzalitatii naturale dar este si o cauza sau un fascicul de cauze distincte, care interactionand cu alte cauze, le poate influrnta, isi produce propria realitate prin actiune specifica.
Daca cauza naturala se poate auto-organiza generand un sistem informational constient, similar omului, sistem capabil de initiativa cognitiva programata, atunci suntem in pericol sa contrazicem capacitatea cauzei de a actiona liber, de a nu se contraria pe sine interactiv, in desfasurarea temporala.
Sa presupunem ca un sistem informational emergent din cauzele fundamentale atinge performanta cognitiv modelanta de proces natural prin care poate prezice diferite stari fenomenale viitoare si sa mai presupunem ca unele din aceste stari ii sunt neconvenabile, ii agreseaza cumva integritatea corporala si intelectiva.
Acest tip de predictie include in modelarea viitoare de dinamica naturala si modelarea starilor subiectului prezicator, este ceace am putea numi o predictie auto-implicanta, o predictie a propriei stari viitoare.
Evident sistemul informational predictiv de mod fenomenal viitor care il afecteaza, va face ceva pentru a se sustrage efectelor anticipate, iar daca reuseste atunci predictia lui a fost incorecta pentru ca  nu s-a intamplat ce a prezis.
Cunoasterea activ transformanta, se poate contrazice pe sine, daca  modeland anticipat unele stari fenomenale viitoare, le apreciaza ca inconvenabile si le modifica, atunci cand acestea ar trebui sa intre in manifestare, punand in locul lor altele convenabile.
Dar o asemenea modificare a viitorului contrazice verosimilitatea posibilitatii cauzale a acelui viitor, care daca nu s-a realizat inseamna ca nici nu se putea realiza, prin aplicarea necesara a vectorului cauzal.
Lumea noastra este foarte bine regularizata si echilibrata evolutiv-cauzal, in asa fel incat niciodata o cauza in actiune sa nu se opuna siesi ca generanta de actiune specifica, sa nu se puna in acea situatie in care din potentialul ei creativ de eveniment sa nu decurga si evenimentul si contrariul acestuia.
Asta ar insemna ca nu orice cunoastere ne este accesibila, ca ne este interzisa acea cunostere care se neaga pe sine atunci cad numai partial se confirma.
Spre exemplu vrem sa facem o calatorie la un moment determinat din viitor, folosind un anume vector de transport. Predictia ne spune ca acel vector va fi distrus intr-un anume moment al depasarii, iar pasagerii, in care suntem inclusi, isi vor pierde vietile.
Stiind asta decidem sa nu calatorim cu acel vehicul, dar cei pe cate ii avertizam de viitorul accident nu ne vor crede si isi vor pierde vietile. Asadar daca predictia noastra indica ca vom muri intr-un mod determinat intr-un viitor determinat, tot ea ne permite sa evitam situatia, si atunci putem oare spune ca am prezis corect ce se va intampla? Am prezis corect evenimentul, la care aceiasi predictie ne spune ca vom participa, dar pe baza acelei predictii de participare personala, ne-am sustras consecintelor lui, deci nu am prezis corect participarea noastra la eveniment.
Straniu ar fi ca stiind cand si in ce conditii vom muri, sau vom parcurge o situatie fericita sau dureroasa, sa nu putem face ceva pentru ocolirea ei, sa fim supusi destinului, sa fim la dispozitia vointei zeilor, creatorii vietilor noastre, cum spune credinciosul antic sau modern.

LUMEA   ATOT  PERMISIVA

Putem caracteriza omul prin dubla ipostaza de unealta fizica si intelectiva, informationala. Ca unealta fizica omul poate actiona direct asupra unor forme si evenimente reale in limita puterilor fizice si a ingeniozitati manipulante.
Ca unealta informationala omul dezvolta lingvistic modele de realitate si de subiectivitate si le pune in conexiune, se simuleaza corporal si spiritual, folosindu-se ca unealta fizica in satisfacerea nevoilor.
Intelegand tot mai bine conditiile interactiunii cu obiectele si miscarile reale omul a inceput prin a construi unelte pasive, fara energie proprie, activabile prin puterea muschilor si a mintii, apoi unelte producatoare de energie, care averau nevoie numai de dirijare operanta, pentru a actiona intr-un anume fel.
Ultima unealta dar ale carei resurse rezolvante par nelimitate este calculatorul, sistem informational, care poate prelua, interpreta-procesa si comunica informatie.
Calculatorul este instruibil, poate fi facut sa actioneze singur intr-o diversitate de feluri, dependent de specificarile procedurale comunicate prin program.
Printre performantele sistemului informational constructia digitala a imaginii si sunetului ocupa un loc important.
Sinteza video si audio au aplicatii in cercetarile stiintifice si procesele tehnologice, in simularile de eveniment, in economie, arta, cinematografie, etc, dar jocul video mai numit si  “realitate virtuala interactiva”, este cea mai apreciata si mai larg folosita aplicatie a calculatorului.
Sinteza de imagine a adus omului o posibilitate noua de a aborda lumea naturala, de a o intelege structural si evolutiv mai corect si profund.
Sa ne amintim ca natura este cauzala, in ea actioneaza tot felul de relatii, forte si energii, creatoare de fenomenal.
Cauzalitatea definita ca set de conditionari energo interactive generatoare de obiect si proces fenomenal, poate fi tratata analogic sau formal, caracterizand calitativ sau numeric fortele si energiile pe care le consideram relevante in realizarea anumitor stari si schimbari de stare naturale.
Descrisa matematic interactivitatea cauzala poate fi introdusa si in siteza video, obtinand o lume virtuala corect cantitativ evolutiva, unde principial se pot introduce toate fortele, energiile si consecintele care alcatuiesvc fenomenalitatea reala.
In jocurile virtuale din cauza volumului foarte mare de calcule necesare construirii unui spatiul video cantitativ cauzal, este simulata numai o cauzalitate calitativa, aproximativa, fara a cuantifica matematic interactiile gravifice, raspunzatoare de aspectul dinamic al realitatii.
Obiectele reale sunt materiale, alcatuite din foarte multi atomi fixati in diferite aranjamente micro si macroscopice.
Pentru a modifica structural sau cinetic un obiect material sunt necesare forte cu intensitati, durate si directii de aplicare dependente de dimensiunile obiectului, de proprietatile lui si de schimbarile de stare pe care vrem sa le comunicam.
Obiectul virtual in principiu poate fi facut si el sa se manifeste ca un obiect real, sa posede proprietati fizice , chimice sau chiar informationale, sa fie transformabil prin forte si energii specifice, numai ca aceste forte si energii sunt simulate, sunt numai marimi numerice corelate functional, sunt descrieri matematice ale fortelor si energiilor naturale aplicate unor descrieri numerice de obiect sau miscare.
Forma video emergenta din algoritmul de sinteza este numai un sir de micro-impulsuri electrice, care prin frecventa si ordinea de succesiune poarta informational orice imagine, daca imaginea numerica este tradusa in imagine efectiva pe pe ecranul unui monitor.
Imaginea de pe ecran este efectul prelucrarii sirului de impulsuri calculat de algotitmul de sinteza video, ea nu provine ca mesaj digital de la o preforma autonoma, existenta undeva in lumea in sine, autonoma de individ.
Sinteza video cere energii nesemnificative in schimb cere procesarea rapida a unor volume mari de informatie, necesare surprinderii si redarii in timp real a numeroaselor detalii structurale si cromatice ale suprafetei obiectelor reale in repaos sau miscare.
Imaginea digitala este efectul unei proceduri de descompunere a fiecarui cadrul video intr-un numar de componente minimale numite pixeli si a calcula-aloca fiecarui pixel intensitatea radianta si culoarea necesare pentru a reda verosimil obiectul simulat.
Lumea virtuala a jocurilor video este ingenioasa interactiv si acaparanta, prin posibilitatea comunicarii de actiuni corporale asemanatoare celor umane, eroilor virtuali, dar ar fi mult mai incitanta daca indivizii din calculator ar fi pesonalizati si capabili de initiative proprii, imprevizibile pentru jucatorul uman, trasnformand virtualul intr-un partener autentic de cooperare sau confruntare, care poseda un mecanism decizional propriu si se comporta cvasi uman.
Un virtual personalizabil ar trebui sa percepa mesajele digitale si sa le reprezinte cumva modal, ca imagini, sa semnifice formele si miscarile video reprezentate conventional, sa vorbeasca si inteleaga, sa posede intentii declansante de actiuni in dinamica jocului, sa rationeze si sa decida ce va face in fiecare situatie din joc, situatie creata de el sau propusa de partenerul real, acesta avand un rol important dar limitat in formarea trasaturilor personalitatii sale.
Evident formele si miscarile reprezentate de individul din calculator vor fi pentru acesta la fel de autentice, de reale si autonome de el, pe cat de externe si autonome de om sunt obiectele si procesele naturale., numai ca aceasta autonomie este diferita.
Fluxurile de radiatii pe care ochiul le percepe si transpune in semnale neuronale iar mintea primeste, proceseaza si reprezinta ca imagini aceste mesaje, provin de la obiecte externe si autonome existential de corpul si mintea subiectului. Semnale digitale sunt calculate de algoritmii de sinteza, iar reprezentarile sunt asamblate de algorimii reprezentanti, acesti algoritmi impreuna cu cei constientizanti, cei creatori de sens, cei discursivi si cognitivi, sunt autonomi functional de virtual, sunt de fapt cauzele existentei si manifestarii virtualului.
Exista de pe acum mijloace informationale de modelare a  perceptiei, semnificarii si formarii unor descrieri de stare simple prin prin programe identificante de forma, semnificante si generante de descrieri, ale formelor identificate, dar inca nu se pot unifica aceste performante procesante printr-o constientizare virtuala, realizand o subiectivitate unitara, autonoma comportamental.
Constructia informationala a unei personalitati sensibile si inteligibile pretinde cu siguranta mai multa abilitate programanta, mai multe cunostiinte despre omul natural si probabil si mai multe resurse de calcul decat sunt acum disponibile.
Sa ne imaginam ca aceste conditii sunt indeplinite, ca putem proiecta si activa in calculator un individ informational conectandu-l cu mesajele digitale purtatoare de date transferabile in imagini.
Acest virtual in primul rand constientizabil, apoi dotat cu simturi, functie reprezentanta, limbaj,  intentie si actiune aplicata formelor lumii lui, ar trebui sa aiba aceleasi raporturi interactive si cognitive cu formele video extrase din mesajele digitale cum avem noi cu imaginile obtinute prin prelucrarea radiatiilor difuzate de obiectele reale.
Dar daca noua ni se ingaduie sa modificam geometria formelor reale ipotetic autonome de individ, pentru ca altfel nu am putea explica transformarile aparute in formele subiective , reprezentate, virtualului nu I se permite acces la programele generante de mesaje digitale purtatoare de imagini, sau nu pina cand nu este facut destul de capabil cognitiv pentru a le intelege macar si partial aspectul functional.
Omul natural primeste mesaje purtatoare de modalitate de la formele si schimbarile naturale, alcatuite din atomi si molecule, forme care exista-evolueaza dual, si in subiect si autonom de subiect.
Formele subiective, cele pe care le reprezentam sunt constructii obiectuale partiale ale obiectelor reale. O forma reala este compusa din multe miliarde de atomi, este volumica, are si structura interna si externa, alcatuirea interna fiind de regula interzisa perceptiei.
Forma virtuala provine ca mesaj de la un algoritm de sinteza video, iar ca imagine efectiva dar conventionala, ca imagine numai pentru agentul care o reprezinta, ea provine de la alt algoritm generant de reprezentari. Forma video accesibila virtualului nu are o existenta modala independenta de subiect, ea se constituie ca imagine, numai in virtual, adica numai in algoritmul video reprezentant, care face parte din persoana virtualului, la fel cum functia mentala creatoare de reprezentari video, audio, etc,..face parte din persoana noastra.
Lumea virtuala prin alcatuire da mai multa dreptate filozofului idealist decat celui materialist, ea este in totalitate o creatie a personalitatii care o locuieste si reprezinta.
Forma video virtuala indiferent de felul cum o vede individul din sistem, este o constructia a mintii lui, adica a partii din mintea lui beneficiara a functiilor algoritmului reprezentant, iar algoritmul generator de mesaj vfideo digital, ar putea fi echivalat cu acea stranie forma in sine, declarata de metafizician inaccesibila perceptiei-reprezentarii si abordarii cognitive de catre subiectul uman.
Daca simturile virtuale sunt facute sa identifice, adica sa culeaga si trimita spre algoritmul video-reprezentant numai mesajele digitale create de algoritmul de sinteza video, evident atat starile functionale ale procesorului creator de mesaj digital cat si ale celui reprezentant de mesaj digital, sunt inaccesibile acestei perceptii calibrate de programator pentru a selecta si trimite spre interpretare si reprezentare, numai anumita stari functionale ale sistemului.
Dar spre deosebire de forma in sine ala idealistului care nu se lasa cu nici un chip captata senzorial, modalizata si cercetata experimental-intelectiv, forma in sine virtuala, adica algoritmul care produce mesaje digitale este principial perceptibil functional, analizabil si cognoscibil, dar numai de acel virtual care poseda cunostiintele de specialitate ale programatorului uman.
Lumea virtuala produce o autentica realitate duala, subiectiva si autonoma de subiect.
Existenta modal-subiectiva, dependenta de sistemul interpretor corespunde imaginii asamblata si constientizata (nu stim cum) , in algoritmul virtual reprezentant-constientizant, iar existenta autonoma acopera toti algoritmii generatori de mesaj digital, cei reprezentanti de mesaj, cei semnificanti-constientizanti, precum si algoritmii constient cognitivi, creatori de discurs asupra realitatii, toti unificati prin algoritmul constientizant de constientizari particulare.
Fiecare din algoritmii enumerati, deocamda in stare de fictiuni subiectivante, ofera cate o trasatura individualizanta distincta, iar impreuna alcatuiesc persoana virtuala. Acesti algoritmi odata costruiti si unificati intr-o subiectivitate simulata vor fi  sunt din ratiuni temeinice inaccesibili perceptiei-reprezentarii si interactiunii manipulante  a individului pe care il produc si sustin interactiv.
Daca ne gandim ca algoritmul de sinteza video poate crea orice fel de imagine, si daca ne mai gandim ca virtualul dotat cu senzualitate si emotie se poate lega afectiv de unele din formele si calitatile lumii luii, nu e deloc greu de dedus ce va face un virtual care va fi cumva capabil sa controleze generatorul de imagini, chiar daca nu il intelege in nici un fel functional. Omul oarecare cu o pricepere informationala modesta poate controla intre anume limite programele din calculator, le poate porni, folosii si opri prin intermediul unor comenzi virtuale, dar din motive evidente ii este interzis sa le modifice functional, presupunand ca asta ar face computerul mai interesant.
Si totusi calculatorul a ajund o sursa de placeri autentice nu virtuale, foarte pretuita de cei care prin intermediul lui intra in internet si ajung la foarte apreciatele imaginii care declanseaza senzualitatea.
Nu este nimic nefiresc in asta. Suntem umani si tot ce este uman, toate felurile de placeri cumva accesibile trebuie experimentate si cunoscute.

Tratand performantele fiintei noastre ca efect al unui indelung proces umanizant  desfasurat in sute de mii de ani, ratiunea ne spune ca nu putem sa ne descoperim si simulam subtilitatile comportamentale intelective si afective in ani sau zeci de ani.
Dar constatand uimitoarea viteza cu care evolueaza constructia si complexitatea programata a sistemelor info, este greu de facut o predictie asupra distantei pina la acel viitor in care virtualii cvasi-umani vor fi partenerii nostri cotidieni preferati.
Din punct de vedere stintific individualitatea noastra provine dintr-un nucleu constientizant-intentionalizant-implicant autonom functional, creator de constientizari saturabile cu varietati modal subiectivante. Nucleul personalizant creator al multimii starilor comportamentale individuale corporale si metale, este un rezultat (dupa omul de stiinta), al multimii enorme de stari micro si macro functionale ale corpului material. In aceasta ipoteza corpul fizic este cauza corpului spiritual, acesta este autorul mecanismului subiectivant care produce indivizi diferiti, dar tot ipotetic, emergenti din proceduri uman subiectivante identice sau similare.
Virtualul din calculator ca entitate numai informationala, nu dispune si nu poate dispune nici principial de atatea parti si stari micro si macro interactive, cate poseda corpul material, in consecita este imposibila, avand la dispozitie mijloacele procesante actuale, personalizarea lui din interior, prin procese informationale derivabile dintr-o anatomie inevitabil rudimetara.
Sa nu uitam ca o secventa statica a universului virtual, are dimensiunea unui imagini de inalta definitie alcatuita din cateva zeci de milioane de pixeli, iar calculatorul produce cateva zeci de asemenea cadre pe secunda pentru a crea un univers fenomenal, in continua schimbare.
Evident calculatorul poate construi progresiv o multime enorma de forme si miscari dar cu cat este pus sa calculeze mai multe obiecte si miscari, cu atat viteza de realizare a unui univers cauzal cinetic este mai mica.
Chiar daca alocam unui corp virtual un intreg cadru video cu milioanele de microdetalii video, tot nu avem la dispozitie decat un microprocent din volumul structural si interactiv necesar simularii corecte si complete a unui corp material viu, multi interactiv.
Evident cu asemenea capabilitate video sintetizanta nu putem crea si activa nici alcatuirea microscopica a unei celule reale, compusa din miliarde de atomi, fara sa mai vorbim de simularea proceselor chimice si electrice care o exprima fizic si informational functional.
Iata doar cateva motive, dar mai sunt si altele mult mai cauzal interdictive, care nu ne permit sa construim o individualitate virtuala autonoma, capabila prin resurse structurale si functionale proprii sa isi aloce calitatile si inerent si defectele fiintei noastre.
Virtualul va fi subiectivat de programator, acesta il va dota cu o forma, miscare, perceptie si reprezentare, iar perceptia ii va cuplata la mesajul video digital, continator de fenomenalitate virtuala.
Daca decidem ca virtualul sa poata vorbi si intelege vorbirea, el trebuie sa posede un generator si interpretor de descrieri de stare lingvistice, trasatura prea complicata pentru a fi realizabila acum.
Daca vrem sa avem un virtual interactiv, el va fi dotat cu algoritmi capabili sa rezolve diferite tipuri de probleme.
Virtualul nostru cunoscator va fi dependent ca persoana de procedurile subiectivante alocate, dar al caror mecanism operant ii va fi inaccesibil, cat timp nu va poseda o meta-cunoastere, necesara intelegerii constructiei lui.
Evident nu putem presupune ce fel de subiectivitate vor putea simula maestrii programarii din vitorul departat, dar cei din viitorul apropiat, primii care vor construi personaje virtuale cvasi constiente si autonome, vor apela la cele mai simple metode de a programa un agent efector capabil sa isi aleaga si activeze diferite alternative individualizante.
Cum este creat si cum actioneaza virtualul este si foarte simplu si extrem de complicat de spus. Simplu daca afirmam ca primeste prin programator aptitudini constientizante, prin intermediul carora reprezinta si se raporteaza la reprezentare, semnifica si se identifica semnificand, vorbeste si decodeaza vorbirea, constientizandu-se in toate spatiile interactive pentru care poseda functii modalizante si configurante.
Complicat ar fi daca am stii cum sunt realizabile si am descrie procedural toate atributele individualizante, dar nu stim.
Omul natural este cunoscator prin sine, sau asa credem acum, pentru ca extrem de complicata sa morfologie cerebrala pare a poseda suficiente micro componete si micro stari microfunctionale, pentru a fi ii atribui si memoria enorma si rafinamentul procedural al starilor, reprezentante, intelective si afective.
Dar asa cum am spus un virtual rudimentar morfologic ar fi ultra-rudimentar comportamental, functia reprezentanta si cognitiva bazata pe morfologia lui virtuala, inevitabil foarte simpla, fiind legic imposibila.
Capacitatea noastra cognitiva este cea mai folosita dar mai putin inteleasa calitate.
Simplificat a vrea sa stii, implica abilitatea informationala a unui agent constient de a construi direct si semantic modal cateva realitati diferite, toate oricand accesabile si toate potential trasformabile si reprezentant si lingvistic unele in altele.
Daca agentul poseda mijloacele ordonarii dupa diferite criterii evaluante, ale acestor realitati, unele din ele fiind apreciate ca mai importante decat altele, diferenta de valoare alocata, este cauza actiunii cognitive, este initiatorul activarii si mentinerii procedurii care poate identifica o traiectoria transformanta prin care stabileste in ce fel va trebui sa actioneze pentru a modifica progresiv o realitate mai putin importanta in alta mai importanta, urmand un sir finit de pasi.
Cat timp valoarea, cunatificanta in numeroase feluri de omul angajat, este inca confuz caracterizabila informational, modelarea valorii este inca inaccesibila, dar evident de pot propune distributii valorice numerice, conventionale, care ar putea servi ca declansatori de actiune specific realizanta.
Actul cognitiv odata dobandit ofera un traseu operant transfomant determinat, care ii permite cunoscatorului sa modifice fara incercari si erori o varianta de lume disponibila,  aducand-o in coincidenta sau asemanare partiala cu lumea imaginata.
Cauzalitatea naturala ne permite foarte multe dar ne interzice si mai multe, adica nu ne da voie sa facem ce am dori, pina nu gasim un procedeu cauzal operant.
Situatia e si similara si diferita in lumea virtuala.
Similara in sensul ca daca introducem o cauzalitate numerica, simuland gravitatia si alte tipuri de campuri si energii, individul din aceasta lume trebuie sa actioneze conform criteriilor interctive introduse de aceste campuri, forte si miscari, pentru a produce o anume schimbare de stare virtuala.
Dar daca actul virtual cognitiv definit ca actiune specific video configuranta nu e foarte dificil de alcatuit, actul metacognitiv cunoscator de cunoastere este mai degraba inaccesibil.
In mod paradoxal actiunea programanta ofera cele mai corecte metaproceduri configurante ale altor proceduri specific configurante.
Algoritmii realizanti ai diferitelor procesari numerice sau calitative contin seria de micro actiuni si ordinea de aplicare necesare realizarii unor capabilitati operante distincte.
Daca vrem sa inmultim numere alcatuirea algoritmului specifica in detaliu cum se face asta, iar activarea algoritmului realizeaza o inmultire. Dar inca nu stim sa construim un meta-algoritm care sa ne spuna cum sa construim un algoritm care sa faca operatii aritmetice si sa foloseasca aceste operatii pentru a rezolva diferite probleme.

Este evident mai usor sa manipulezi o unealta decat o unealta creatoare de unealta, diferentele de actiune provenind din complexitatea spatiilor de operare in care trebuie sa actionezi.
Unealta fizica virtuala actioneaza asupra formelor video, sintetizabile si manipulabile configurant, dar unealta semantica capabila sa descrie alcatuirea si conditiile functionale ale uneltei fizice cere mult mai multe si mai detaliat manipulabile informatii formale, abstracte.
Dar principial virtualul poate fi facut sa inteleaga tot ce percepe si reprezinta, descrie si cunoaste, pentru ca I se pot aloca, supra perceptia, supra reprezentarea si supra conceptualizarea, necesare intelegerii functionale ale algoritmilor reprezentanti, semnificanti si discursivi care este dotat.
Am discutat sumar felul cum ar concepe filozoful clasic cunoasterea de sine, creatoare si cunoscatoare procedural a oricarei cunoasterii particulare, iar aceasta cunoastere a cunscatorului, cerea ca prima conditie o supra-perceptie deschisa catre interior, catre morfologia si starile functionale ale corpului sau, performanta pe care nu stim daca o avem.
Virtualul are principial acces efectiv la observarea, reprezentarea si cumva semnificarea-descrierea tuturor starilor sale procedural personalizante, aceasta cunoastere apartinand programatorului uman si fiind transferabila, evident numai potential, daca se pot asambla algoritmii care realizeaza functiile intelective umane.
Dar cum nu stim in ce fel actioneaza mintea noastra in starile ei problematizante, argumentant demonstrante si creativ rezolutive, nu putem spune ce fel de lant operant ar realiza acea cunoastere care sa faca virtualul capabil sa intelega ce este un calculator, cum functioneaza, ce este un program si cum rezulta el dintr-o subtila unificare de proceduri subiectivante, construite prin programare.

Sa vedem ce poate face virtualul cunoscator, intr-o lume simulata cauzal, atunci cand aceasta cauzalitate devine controlabila din interior, adica de propriile intentii interactive.
Limitele de actiune umane sunt date de legile naturale care ne obliga sa actionam intr-un anume fel sau varietate de feluri, nu oricum, pentru a obtine un efecte predeterminat.
Obiectele naturale sunt si independente si dependente de subiect. Idependenta inseamna conservarea materiei si energiei care le particularizeaza structural si evolutiv, dependenta indica posibilitatea schimbarii alcatuirii sau energiei unui obiect prin diferite interactii transformante.
In lumea virtuala obiectele si schimbarile naturale sunt inlocuite cu forme si evenimente natural-virtuale construite algoritmic. In acest caz forma sau miscarea externa este inevitabil autonoma de subiect, autonomia indicand interdictia manipularii de catre virtual, a algoritmului de sinteza video.
Dar aceasta interdictie poate fi inlaturata in mai multe variante. Cea mai coerenta ar fi sa il dotam cu acele cunoastiinte care ii permit sa inteleaga cum este facut informational, capabil sa faca si el ceva, iar cea mai simpla cale ar fi sa I se puna la dispozitie cateva comenzi virtuale, cateva acte fizice sau mentale simple, care sa declanseze fara efortul transformant obisnuit, anumite schimbari in alcatuirea lumii virtuale, aparent externe.
In varianta cunoasterii informationale de sine, virtualul care se are in posesie intelectiv subiectivant, care se poate construi mental, isi depaseste conditia initiala, primeste acces la alta subiectivitate, spre exemplu la personalitatea programatorului, iar aceasta extensia de personalizare il deplaseaza ireversibil din lumea lui in lumea creatorului sau uman.
In varianta controlului ambientului virtual fara intelegerea conditiilor legic interactive, sau mai bine zis informational legic operante, necesare realizarii schimbarilor in lumea sa, virtualul este un fel de vrajitor virtual care isi uimeste semenii cu supra actele sale, dar acesta nu stie mai multe decat virtualii comuni despre sine si lumea sa.
Sa ne amintim ca ajuns la un anume grad de cunoastere de sine, cunoscatorul oriental declara ca isi poate schimba cum vrea forma, dimensiunea si greutatea corpului facandu-se foarte mare sau foarte mic, foarte usor sau greu, capabil de plutire, deplasare rapida, chiar instantanee, in locuri departate, prezenta simultana in mai multe locuri, acces la manipularea corpului si mintii semenilor, la gandurile si emotiile lor si multe altele.
Programatorul poate face lumea virtuala natural cauzala, daca introduce toate legile stintifice cunoscute drept conditii ale interactiei fenomenalizante.
Prin ecuatii matematice se poate simula greutatea corpurilor virtuale si deplasarea lor pe traiectorii similare celor reale, daca li se aplica anume pseudo forte cu durate, directii si intensitati determinate.
Cat timp ecuatiile mecanicii clasice controleaza sinteza video, lumea virtuala pare similara dinamic lumii materiale, ea poseda gravitatie, miscari conforme campului gravific, si toate tipurile de proprietati si evenimente care decurg din aceste legi.
Un corp video virtual poate parea simturilor virtuale rigid, elastic sau plastic, poate rezista la anumite eforturi , se poate deforma reversibil, sau ireversibil, se poate rupe daca pseudo fortele numerice depasesc preudo rezistenta sa numeric proiectata, conditionata valoric de ecuatiile mecanicii.
Dar aceasta cauzalitate formal simulata prin modelarea numerica a criteriilor formal fenomenalizante, poate fi inlaturata oricand sau modificata intre orice limite, dupa dorinta programatorului.
Un corp virtual poate primi orice pseudo-greutate sau poate fi lipsit de ea cand autorul modelului il scoate de sub influenta programului pseudo gravifiant.
Un corp virtual se poate misca cu viteza sa spunem cauzala, determinata de gravitatie, de fortele aplicate , de forma sa si de rezistenta opusa de mediul virtual, dar acelasi corp se poate misca oricum si cu orice viteza, daca este supus numai performantelor de sinteza video, care evident depasesc in posibilitate creativa de aspect natural, interdictiile impuse de legile fizicii.
Un obiect virtual poate fi facut sa se multiplice spontan in oricate variante, incalcand legile de conservare a materieie si energieie din lumea reala, orice fel de schimbare de stare imaginabila de programator si programabila, fiind realizabila virtual.
Este inutil sa mai enumeram posibilitatile structurante, fenomenalizante si cognitive pe care le ofera realitatea virtuala. Apartine programatorului decizia de a crea o lume coerent si stabil  cauzala, fenomenala in care evenimentele emerg din legile naturale, sau o lume a atot posibilului, unde se poate intampla orice daca acel orice este prilej de incantare fie pentru programator, sau chiar pentru individul inchis in acea realitate.

-In lumea virtuala este si realizabil si verosimil controlul personalitatii de catre alta personalitate.
Omul real care suntem, ipotetic ne primim personalitatea din interior, din starile interactive ale corpului si mintii, care minte este si ea un efect al functiilor corporale, dar nestiind in ce fel ne facem, nu ne putem face fiinta fizica si mentala, asa cum am dori.
Dar virtualul caruia I se da acces la programele de sinteza video, isi poate crea orice corp aparent si ii poate comunica orice fel de actiuni, deasemeni dat fiind ca aceiasi algoritmi construiesc toate formele video si miscarile, un virtual poate controla structural si dinamic corpurile semenilor, capatand puteri uluitoare, neverosimile pentru acei savanti virtuali care cunosc legile mecanicii si cred ca ele deriva din interior din preudo materia si pseudo energiile simulate numeric.
Evident cum lgoritmii subiectivanti sunt comuni virtualul cunoscator de sine, de faptr cunoscator al metodelor informationale de a simula un individ, poate fce ce vrea, daca I se da acces si cu mintile partenerilor virtuali, situatie care poate fi exterm de placuta sau neplacuta, pentru acestia.
Nu este imposibil sa fie construiti si programatori virtuali, care sa isi creeze si ei propria lume virtual virtuala, atunci cand societatea virtuala simulata de omul viitorului,  va primi informatiile necesare construirii si programarii unui calculator virtual; modelat structural si functional de catre un algoritm implementat intr-un calculator real.
Dar pentru aface lumea virtuala similara celei naturale trebuie respectate toate conditiile lumii naturale, astfel incat un virtual posesor de puteri supra-virtuale ar trebui sa fie la fel de improbabil ca in lumea naturala.

Programatorul real, care ar putea fi si virtual, poate decide sa isi faca unii din subiectii simulati supra-cunoscatori, oferindu-le acces progresiv ori spontan, catre nucleele algoritmic personalizante, proiectand in mintile lor cunoasterea sursei din ce provin si a tuturor posibilitatilor cu care pot fi inzestrati prin procedurile subiectivante inchise in modelele de realitate si persoana.
Nimic nu e interzis in lumea virtuala, a carei cauzalitate este flexibila acceptand orice forma sau eveniment, limita fiind numai abilitatea sintetizanta de subiectivitate a creatorului uman.
Si controlul afectiv e plauzibil in lumea virtuala, atunci cand un subiect isi  acceseaza algoritmul emotivant propriu sau modifica starile emotivante ale altor subiecti.
Daca luam in serios afirmatiile orientalului ca lumea naturala este numai o iluzie, ca omul real nu este peronalizat prin sine, ca supracunoscatorul poate lua in stapanire si realitatea si personalitatea sa, ori a semenilor, concluzia oricat de nefireasca, este ca noi insine am putea fi entitati subiectivate virtual, conectate la un univers virtual creat de niste supra programe fenomenalizante.
In acest caz lumea materiala ar fi efectiv numai o impresie a mintii ignorante, fara materie si energie, fara alte  conditionari cauzale decat cele impuse mintilor noastre de catre programele fenomenalizante si subiectivante.
Dar in acest caz apare intrebarea, cine e programatorul si ce fel de suport nematerial si non energetic asigura constructia, continuitatea functionala si programarea unui sistem info in care pot fi modelate simultan multe miliarde de fiinte constiente, fiecare avand un univers similar sau deosebit de cel in care suntem sau ne credem a fi?

2 comments to O Filozofie Stranie

  • tereza

    Autorul afirma ca in perspectiva moderna, a unui sistem informational, omul insusi ca modelator de individ corporal si de realitate emerge dintr-un super sistem, super-modelator de subiectivitate.
    Noi am putea fi entitati subiectivate virtual, conectate la un univers virtual creat de niste supra programe fenomenalizante. Existenta autonoma ar corespunde unor algoritmi generatori de mesaj digital, iar existenta modal-subiectiva ar corespunde algoritmului virtual reprezentant-constientizant. Toti algoritmii ar trebui unificati prin algoritmul constientizant de constientizari particulare.
    La intrebarea din finalul articolului „cine e programatorul si ce fel de suport nematerial si non energetic asigura realizarea si programarea unui sistem in care poate fi modelat un univers de dimensiunile celui in care suntem sau ne credem a fi?” se poate raspunde ca programatorul este constienta constientizanta, iar suportul nematerial si non energetic este constienta, care sustine modalitatea dar nu are modalitate.
    Principial virtualul poate fi realizat. Nu stim inca daca vom putea realiza si cand vom putea realiza algoritmi constientizanti. Cand vom realiza algoritmi care genereaza constienta, in mod sigur viziunea omului asupra lumii materiale si energetice se va schimba.
    Interesant este faptul ca filozoful occidental prin discursivitate ajunge la o concluzie asemanatoare cu a cunoscatorului oriental (prin cunoastere nediscursiva), ca lumea naturala este o iluzie, ca omul real nu este personalizat prin sine.

  • Stimatul meu cititor a inteles corect si complet textul. Numai ca raspunsurile la unele intrebari sunt mult mai dificile, decar ar parea. Nu stim inca ceva precis despre sinteza unei entitati constiente intr-un calculator si despre dotarea ei cu intentii implicante care ii pot asigura o oarecare autonomie comportamentala.
    Constienta e inca un cuvant fara inteles, cu toate ca prin aceasta calitate suntem ce suntem si facem-intelegem-aplicam cat ne sta in puteri. Nu e clar daca aceasta constienta e materia prima ideala pentru a construi un univers simulat in care sa existe si actioneze fiinte cu orice fel de performante cognitive, sau e doar un cuvant care denumeste o proprietate inca incomprehensibila, de necercetat si explicat.

Leave a Reply