Categories

A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

Emotia

 

Emotia este cea mai dorita sau detestata stare sufleteasca, dar si cea mai neinteasa ca proces informational, ca mod de instalare, adecvare la realitate, influenta personalizanta si efecte.

Prin emotie ne primim uneori atat de bine, suntem atat de acordati cu noi insine, de asemanatori cu idealul uman pe care il dorim, incat nu mai vrem sa fim altfel.

Tot emotia declanseaza si intretine incertitudini, temeri, repulsii, incertitudini sau suferite, greu de suportat.

Nu trebuie confundata emotia in diversitatea nuantelor si intensitatilor cu senzatiile si senzualizarile, cu multimea starilor de placere sau durere, produse de factori specifici, care dispar cand inceteaza cuplajul cu izvorul stimulant.

Emotia este incantare si incredere in sine, sau nesiguranta, teama, depresie, create de actiuni proprii sau ale altora, care pot activa procese sufletesti necunoscute, este o consecinta uneori rapida alteori tardiva a acumularii de cauze si efecte favorabile sau ostile, in relatiile cu natura, cu semenii si chiar cu noi insine, cu eul nostru scindat in cel care vrea si cel care face ceva, cel care asteapta ceva si cel care primeste sau nu, suportand si calificand consecintele actelor sale.

Emotia nu este doar reactia intens atractiva sau repulsiva care insoteste o experienta deosebita, ea este am spune starea fireasca si permanenta a omului, este raportarea emotivanta continua, spontana sau premeditata, la orice situare fizica sau mentala in orice realitate.

Emotia este raspunsul personalizant cel mai profund si complet al individului la lumea sa, la semenii sai, la propriul eu momentan, eu care reuseste sa anticipeze si inteleaga sau nu, ce se intampla cu el, unde se afla, cu ce scop, in ce fel se va comporta, cum isi rezolva toate nevoile proprii, cum replica la toate provocarile realitatii.

Emotia este trezita cand admiram un tablou natural, un spectacol la care participam, cand ne legam valoric de un obiect, o fiinta, un semen al nostru, o cautare a propriei identitati, o actiune creativa proprie sau a altora.

Dar emotia rezulta si din stari conflictuale, din adversitati sau antagonisme fizice sau intelective cu semenii nostri.

Emotia poate fi imediata, asociabila cu un vector declansant evident, sau instalabila lent, insidios, aparent fara o sursa localizabila, ca rezultat al unui proces cumulativ, de culegere, prelucrare, evaluare, valorizare si emotivare progresiva a unui interval indelungat de perceptii, actiuni si consecinte care au rezolvat sau nu nevoi importante, au determinat fluctuatii in continutul si calitatea vietii.

Probabil emotia este o creatie atat individuala si colectiva, la diferentierea si parcurgerea nuantelor ei participand intrega umanitate, ea fiind principala legatura intre subiect si realitate, subiect si semenii sai. Dar emotia matura si completa, care valorifica maxim potentialul emotivant al fiecarei imprejurari si sensibilitatea afectivanta proprie, este si cea mai subtila arta, ea se deprinde destul de lent si laborios, prin cuplaj si interactie sociala sistematica.

Experienta fixarii intr-o retea de acte socializate, tensiunile cooperarii sau conflictualizarii au un rol fundamental, fiecare individ descoperind in sine tendinte emotivante dar invatand prin ceilalti cum sa se emotioneze sau sa emotioneze, ce fel de stari sufletesti sunt potrivite in fiecare alegere sau impunere de individualizare.

Ne putem intreba daca exista un set de emotii sa le spunem primare, comune tuturor oamenilor, din ale caror obscure combinatii rezulta celelalte, sau fiecare emotie este cumva o tensiune distincta, independenta modal de celelalte, o nuanta cromatic emotivanta plasata intr-un spectru emotivant cu o anume extensie de banda si intensitate iradianta.

Ne mai putem intreba cum au aparut emotiile si cand pe scara umanizarii, ce factori subiectivanti personali, fenomenali sau societal-interactivi, intersectati in toate felurile dealungul a nenumarate generatii au creat aceste incaracterizabile inchideri sau deschideri sufletesti, aceste extrem de fine si suave sau de impetuoase intalniri cu cea mai adanca individualitate, aceste acceptari sau respingeri de sine si de lume.

Sunt oare emotiile o varianta stabila de raspuns calitativ evaluant, la forma noastra, forma lumii, forma semenilor sau sunt stari informationale in continua evolutie, asemeni proceselor rationale?

Exista oare mecanisme emotivante comune construite in sute de milenii de auto sau hetero personalizare, si daca da cum au inceput ele, de unde a pornit creatia nuantelor emotiei, ce a conditionat reflexul emotiv, ce putere de manifestare, subiectivare si adaptare distincta, aduce ea oricarei individualizari emotivabile?

Se pot pune numeroase intrebai relativ la emotie, dar raspunsurile relevante lipsesc, cu toate ca se pot propune diferite variante si se pot gasi si argumente ale valabilitatii lor.

 

O ipoteza acceptata ar fi ca emotiile sunt particularitati autoexprimante foarte vechi, rezultate ale unei acumulari indelungate de observatii, conditionari metabolice si rezolvari, actiuni si efecte, care impreuna au generat in timp niste campuri atractiv repulsive, niste retele situante, care fixeaza si directioneaza implicant permanent subiectul, il polarizeaza interactiv. Emotiile aloca fiecarei tendinte autosituante dependenta si ierarhizata, un indice emotivant, ele sunt un anssamblu de coordonate apreciante, care masoara forta sau slabiciunea implicanta a subiectului, capacitatea sa de a controla sau a fi controlat de fiecare interval de realitate cumva experimentabil.

Pe de alta parte presupunerea similitudinii intensitatii si specificitatii emotiilor la toti subiectii, diferind uneori vectorii emotivanti, este pur declarativa, neexistand proceduri de comparare a emotiilor si fiind indoielnic ca ar exista principial si ar putea fi descoperite.

Putem detecta potentialele neuronale din diferite zone ale creierului, in stari intelective si emotive diferite, putem organizxa experimentul astfel incat sa realizam stari declansate similare, putem chiar obtine forme, frecvente si amplitudini de microcurenti similare, dar asta nu inseamna ca am demonstrat identitatea emotiilor care ipotetic le corespund.

Emotia este incaracterizabila conceptual, ca stare proprie, si oricate cuvinte am folosi pentru a o localiza si particulariza modal, mereu vorbim despre ceva ambiguu, datorita fluiditatii tensorului afectiv, non-perceptibil, non-conceptibil, non reprezentabil, dar atat de acut si de efectiv, de intens intretesut in fiinta noastra.

Cu toate ca este un vis milenar, nici un om nu poate parcurge-experimenta starile emotive ale altora, fie separate sau suprapuse pe trairiile proprii si compara, concluzand asupra deosebirii sau asemanarii lor.

Emotia este individul intr-o subtila generare de sine, este o cauza si un efect al celui care suntem, ea inchide un lant obscur de interactiuni si consecinte, dar inca nu se lasa cuprinsa in nici o procedura exploranta si explicitanta functional.

Pentru a fi cunatificabila si descriptibila emotia ar trebuie sa fie obiect de cercetare, sa fie localizabila, investigabila prin intermediul unui canal informational, sa capete modalitate, sa devina membru activ al unui camp de forme si procese, sa fie caracterizabila drept cauza a unor stari mentale si efect al altora, sa genereze sau conditioneze lanturi operante, sa fie cumva masurabila, analizabila, calificabila si modelabila prin mijloace bine definite.

Chiar daca acceptam ipoteza unui fond emotivant comun, se poate constata ca nu toti subiectii maturi psihic le pot experimenta pe toate, datorita unor diferente de capabilitate implicanta, care nu pot fi depasite fara a dezechilibra sau distruge personalitatea.

 

Exista actiuni periculoase care pot pune in primejdia viata individului si care uneori se termina cu raniri grave sau pierderea vietii, dar care provoaca emotii intense foarte apreciate de unii oamenii, dar respinse de majoritate.

Deasemeni starile superior creative al caror efect sunt opere culturale de mare valoare, fie ele stintifice, tehnologice sau artistice, sunt insotite uneori de emotii intense (declarate de o calitate unica, de cei care le ating), inaccesibile majoritatii. Emotia creatiei este un fel de privilegiu, de recompensa emotivanta generata de actiuni mentale speciale care cer un talent deosebit dar si un antrenament indelungat, o autoperfectionare pe care putini oameni au resurse sa o parcurga.

Probabil exista ceace am putea numi emotia standard sau cotidiana si emotia exceptionala, emotia atingerii sau depasirii pragului de specificitate si intensitate incadrabil in spectrul emotivant accesibil tuturor.

Posesorul emotiei de exceptie paseste in necunoscutul sinelui dinamic, intelectiv si afectiv propriu, descoperind cum mai poate fi, dar cum nu a fost si poate nu va mai fi niciodata, daca nu reuseste sa inteleaga ce sa faca ca sa repete acea rara convergenta de conditii mentale din care emerge noutatea emotiva.

 Probabil cea mai exemplara stare supra-emotivanta, apartinand marii majoritati, a carui intensitate si calitate surprinde si copleseste subiectul, este dragostea, este acea explozie a dimensiunii individualitatii, de o calitate si intensitate maxima, care de regula incoroneaza adolescenta.

Emotiile din prima dragoste sunt in primul rand surprinzatoare, sunt trairi unicat, sunt noutati absolute a caror specificitate si intensitate socheaza pe cel care le primeste, factorul surpriza si tensorul emotivant intensitate, nefiind repetabile.

Dragostea efectiv modeleaza si directioneaza personalitatea, o imbogateste cu o experienta a expansiunii de sine prin identificarea cu altul, irealizabila in alt fel, din care rezulta o cunoastere de sine si de semeni uneori profunda si permanenta.

Dar depinde de felul in care se desfasoara si am spune se finalizeaza dragostea, de durata si calitatea legaturii sufletesti, de rezonanta sau opozitia altor sentimente, declansate de dragoste, acestea fiind uneori traumatizante, deregland sau mutiland o individualitate.

 

Sincronismul sau decalajul emotiei de un probabil stimul emotivant indica posibilitatea existentei in fiinta noastra a unui algoritm afectivant, care functioneaza continuu, cercetand si ierarhizand calitativ toate intentiile, actele si toate consecintele rezultate, diferentiind atitudini, cuantificand valoric, comparand, ordonand si calificand toate intrarile si iesiriile de informatii si toate reactiile provocate, atribuind dupa criterii necunoscute, cate un indice emotivant pozitiv sau negativ, fiecarei alegeri de sine a individului sau numai unora din acestea.

Acest ipotetic algoritm formator si declansator de emotie ar inregistra si evalua tot ce ni se intampla cu voie sau fara, felul in care observam natura sau societatea, felul cum ne conectam spontan sau dupa indeunga premeditare, in diferite situatii, cum apreciem impulsurile de a fi si avea proprii, sau pe ale altora, cum tratam datoriile noastre si rezolvam problemele cu care ne intalnim, cum raspundem, agresiv sau cooperant, la cererile, faptele sau repulsiile si agresiunile semenilor.

Intrebarea este daca acest presupus algoritm sau procedeu afectivant se mosteneste macar in parte genetic, daca ne nastem cu un mecanism multi emotivant complet construit, generator de orice varietate emotiva, in care exista implementate si conditiile activarii fiecarei nuante si intensitati, sau daca ne creem propria noastra functie emotivanta, incepand din copilarie, lucrand la ea toata viata.

Generarea strategiei emotivante ar putea implica inventie proprie dar si ajutor sistematic din partea semenilor, care uneori ne spun expicit , alteori cumva ne sugereaza prin propriile atitudini, ce ar trebui sa simtim in diferite situatii. Probabil exista o zona specializata procesant afectivant din creier, care inventariaza toare starile ambientale si societale, toate reactiile celor care ne conditioneaza cumva si construieste raspunsul emotivant din ce in ce mai adecvat pemasura ce mecanismul emotivant se maturizeaza si stabilizeaza operant. Perfectibilitatea tensorului emotiv rezulta din faptul ca uneori nefamiliarizati cu o situatie raspundem emotiv incorect, dar daca suntem avertizati si bine indrumati, ne putem schimba raspunsul afectiv, il putem si maximiza sau minimiza, valorificand optim fiecare ocazie in care ni se ofera fructul dulce sau amar al emotiei .

In mod evident emotia se poate rafina si complica cu timpul, se poate maturiza, diversifica si trai cat mai ‘rafinat’, mai plenar si complet.

Se stie ca si emotia ca si actiunea, este perfectibila si amplificabila, este nelimitat diversificabila, daca ne consacram viata acestui scop, dar mai avem si calitatile necesare.

Nu toti oamenii au acelasi potential emotivant si nici aceiasi tendinta sau slabiciune pentru experienta sistematica a emotiei, realizabila cat mai des si mai intens.

Unii oameni pun accentul pe actiune, aceasta fiind cauza principala care le dirijeaza potentialul implicant al personalitatii, emotia fiind un efect dorit si pretuit.

Pentru altii emotia este principala cauza, este forta care le dirijeaza fiinta, pentru acestia are importanta numai trairea emotiva, cat mai intensa si indelungata, actiunea de indiferent ce fel si consecinta, fiind doar pretexte pentru accesarea si consumarea cat mai deplina a campului emotiv.

Emotia ar putea fi tratata ca cea mai mare creatie de sine a fiecaruia, dar si cea mai mare realizare comuna, a unor specii, ea marcheaza calitativ, parcurgerea unui numar enorm de cicluri ale supravietuirii in conditii dificile, care testeaza toate capabilitatile de actiune fizica si mentala ale unuo grup de indivizi.

Algoritmul generator emotie ar trece fiecare alegere si parcurgere de traiectorie interactiv subiectivanta, printr-un filtru evaluant- valorizant, stabilind necesitatea sau oportunitatea de a aloca sau nu potential emotivant, cu diferite grade de intensitate si suportabilitate, deciziilor subiectului de a fi undeva si a face sau nu face acolo ceva.

Algoritmul emotivant probabil identifica si califica tot ce observam-modalizam, tot ce ni se impune sau ni se supune, tot ce vrem, ce facem sau ni se face si tot ce rezulta.

Starea emotivanta poate fi un indice global de acceptabilitate si intensitate a compatibilitatii individului cu sine, sau a negarii de sine, determinata de calitatea conexiunii cu cele din afara sa, fie acestea forme sau procese nturale, ori alte fiinte fiecare cu felul sau de a fi.

 

 Emotia sugereaza existenta unei individualitati multiple, a prezentei in multi persoana noastra potentiala, a unui eu obisnuit, divers emotivabil dar dependent emotiv, incapabil sa isi daruie emotia,  si a unui alt eu, cu totul necunoscut si ne-experimentabil, de care depindem.

Acest eu creator de emotii, despre care nu stim nimic, se pune in evidenta prin darul sau pedeapsa afectiva, trimise personalitatii emotivabile, dupa criterii numai de el stiute.

O presupunere a unui eu emotivabil si altul emotivant, subtil conectati in aceiasi meta-individualitate, declanseaza intrebari la care nu putem raspunde si duce de regula la ipoteza unei superfiinte sau superputeri substantial dar mai ales spiritual atot-creative, care nu numai ca ne daruie emotia dar ne aloca intreaga individualitate cu toate functiile ei perceptuale, dinamice si intelective. Or o asemenea ipoteza este inca in afara cercetarii si confirmarii sau infirmarii stintifice, ea poate fi acceptata sau negata, dar este inca neargumentabila sau demonstrabila prin experiment.

Emotia este glasul tainic, binevoitor sau critic, care ne spune ca suntem cel care trebuie sa fim, facandu-ne sa ne simtim intr-o intensa si beatifica sau incitanta si dinamica identitate cu noi insine, dar mai este si opusul omului pe care il dorim, facandu-ne sa ne devenim atat de ostili, de insuportabili, incat dorim din toate puterile sa fim altul, sa iesim dintr-o carcasa persoana mai constrangatoare si oprimanta ca o inchisoare.

Emotia efectiv scindeaza individualitatea, prin ea suntem capabili sa ne proiectam o anume personalitate, sa o exteriorizam si conexam printr-o anume actiune la o anume realitate si sa culegem roadele.

Uneori o emotie este imediata, alteori apare dupa un indelungat sir de stradanii de a face sau poseda ceva dorit cu insistenta.

Sunt si situatii cand suntem rezistenti la orice emotie, sau la o anume grupare de emotii, atunci aceiasi realitate si aceleasi raporturi cu ea, nu trezesc si tensiunea emotiva corespunzatoare, ca si cum sursele externe sau procedurile emotivante interne, ar fi suferit o uzura, dereglare sau blocare functionala, pierzand pentru un interval de timp, uneori pentru totdeuna, capacitatea de a primi o emotie sau o familie de emotii.

Emotia poate fi apreciata si ca o masura prin intensitatea autosuportarii de sine, a calitatii globale a ambientului, o cale a intrarii intr-o individualitate sincrona sau opozabila formelor si evenimentelor care ne inconjoara si cer sa le introducem in eul nostru si metabolizam, sa primim realitatea ca sursa a oricarei variantei de individ.

Nuanta emotiei indica felul cum suporta individul o schimbare externa care va determina o previzibila sau imprevizibila schimbare de sine, cum intampina fiecare aparitia a ceva deosebit in orizontul fiintarii.

 

-Probabil cea mai indelungata si preferata sa spunem ‘pre-emotie’ umana, a trecutului foarte departat, a fost surpriza constientizarii realitatii, a fost identificarea puterii subiectului de a si construi si schimba lumea proprie, facand alegeri ingenioase de perspectiva observanta sau de actiune, orientand intentional simturile si potentialul sau dinamic.

O alta super-emotie a primilor oameni, greu de retrait cu aceiasi intensitate, a fost scindarea nelimitabila prin constientizarea constientizarii de sine, in cel care modalizeaza lumea, cel care constientizeaza modalizarea si cel care se subiectiveaza in orice varianta de autosubiectivare specifica dar constienta de sine.

Prin controlul autopersonalizarii insotit initial de o imprevizibila si intensa emotie, individul a invatat candva sa se diversifice nelimitat, proiectandu-se in orice varianta de sine, ocupand constient orice interval de perceptie, inventand si controland orice varianta de actiune imaginabila.

Prin constientizare de constientizare de sine, individul se ia in posesie in intreaga sa multi-dimensionalitate implicanta, se anima si consuma, este simultan si cauza si efect de sine, este efort subiectivant si efect metabolizabil emotiv.

 

Constientizarea superioara cere prezenta in subiect a mai multor nivele operante ierarhic conectate, cele de la baza fenomenalizand si constientizand realitatea, altele modalizand subiectul intentional, altele constientizand accesul si calea catre multimea variantelor de sine, ducand la automanipulare. Prin autopersonalizare se elibereaza un superindivid care se vrea si altul care se face, unul care cauta placere si altul care daruie placere, iar aici emotia are un rol decisiv, ea produce subiectul dual, simultan dependent de sine si auto determinant.

Pentru omul actual constienta de sine si multimea constientizarilor de lume si de semeni este ceva obisnuit, ceva care trebuie sa ii apartina si fara de care nu se poate, dar constientizarea emotivanta ca principala functie auto-umanizanta, a trecut prin mai multe stadii de amplitudine si complexitate auto creativa, fiecare salt de constientizare afectiva dezvoltand o varianta de noua de personalitate si o noua treapta de comunicare catre ceilalti a autosubiectivarii realizate.

Pentru omul care suntem realitatea externa, diferit constientizata, nu mai este o mare surpriza, nu mai are potential spontan si intens emotionant, decat poate in prima parte a copilariei, dar adolescentul si mai ales omul matur, nu mai poseda mirarea exploziva in contactul cu lumea, nu mai preia rolul celui uimit de miracolul realitatii, cu totul nefiresti si inexplicabile.

Asistat si orientat in subiectivare din primele zile de viata de adulti, copilul invata progresiv si sistematic cum sa discearna cele percepute, cum sa le miste, ce nume sa le dea, cum sa le combine sau separe, cum sa doreasca sau respinga, cum sa descrie si comunice, ce valori sa atribuie partilor realitatii sau partilor de sine.

Copilul si adolescentul invata cum sa se lege prin emotie de toate, dar in final sa considere emotia, cea mai fireasca din starile sale.

Se poate spune ca omul actual rezulta dintr-o adevarata tehnologie a personalizarii operante si chiar afective, in care toate componetele lumii si individualizarii sunt separate si numite progresiv, sunt omologate si evaluate dupa reguli precise, lumea fiind configurata, valorizata si consumata cu metode bine stabilite, iar emotia fiind doar masura puterii sau neputintei noastre de a fi cel care ne dorim sa fim.

Cumva dezamagitor este ca nici omul insusi cu toate insusirile lui, nu mai este pentru sine o sursa de continua mirare emotivanta, ca si cand fiecare s-ar cunoaste pe sine, ca si cand toate atitudinile, toate actele, toate cunoasterile sau ignorantele sale, sunt la fel de inevitabile si banale ca si informatiile despre vreme. Omul mediu se raporteaza la sine ca la un teritoriu de mult cucerit si ocupat, ca si cum ‘a fi om constient de orice, posesor de ratiune si emotie, ar fi cea mai banala calitate, nu cea mai stranie intalnire cu cineva de o straneitate neinlaturabila, dar cumva doritor sa ii devina sinele propriu.

Omul procesat societal ajunge prin intermediul semenilor sa isi dea suport si nume, sa se acomodeze cu lumea lui, sa o considere necesara, ca si cum cele ce vede, aude, gusta si miroase, nu pot fi decat astfel, ca si cum are la dispozitie in reprezentari, concepte, stari senzuale si emotive, tot ce poate fi perceput, semnificat, inteles si simtit intelectiv si emotiv.

De obicei ne limitam la posesia realitatii imediat disponibile si a acelei individualizari factuale si emotive previzibile, fara sa ne intrebam de unde ne izvoraste persoana, sau ce ar deveni eul nostru daca si-ar cunoaste mecanismul generativ, respingand orice intentie de a fi altfel, de a incerca testarea unei noi individualitati.

Marea majoritate ignoram cantitatea uriasa de perceptie si reprezentare, initiativa, experiment, conceptualizare si emotie calificanta, dezvoltate si acumulate in sute de milenii, toate ducand la constructia formelor realitatii si multimii variantelor persoanei intelective si afective actuale, neintelegand ca nici lumea reala, nici persoana lucrativ emotiva, nu sunt predeterminate si legic necesare, fiind mai degraba efecte ale unei anume selectii de fiintare, din mai multe posibile.

Suntem o complicata consecinta a ceace au vrut si au resit sa fie miliarde de entitati progresiv constiente, inlantuite prin timp, omogeneizat sau unicizate prin socializare, inchisi fiecare in colivia nevoilor si eliberati din ea prin puterea ingeniozitatea solutiilor, dar nu ne dam seama ca acele alegeri “de a fi sau a nu fi cumva’, au fost poate atat cauze ale celui care suntem si a insusirilor noastre dar si bariere in accesul la alta individualitate si prin ea la alta realitate.

Putem totusi presupune ca prin traseele istoriei omul isi exploreaza si parcurge toate variantele de sine intelect si sine emotie posibile, sau marea lor majoritate, dar drumul catre eul viitorului il descopera numai o mica parte din noi, restul isi refuza sistematic alternative, nedorind cu nici un chip un alt eu, alt fel de a intelege lumea, de a intra intr-un univers mai complicat structural si cauzal decat cel pe care avem si metabolizam.

 

Oricat ar parea de nefiresc, lumea nu este numai un dar al simturilor si ratiunii, cum credem, ci si un dar al emotiei, emotia fiind cel mai complex dar influent factor configurant de realitate si prin realitate, creator si valorificant de auto-subiectivare.

Mintea isi construieste mijloacele de a diferentia obiectual si dinamic realitatea, asistata numai de emotie, emotia fiind criteriul cel mai important in decizia de a prioriza un interval de realitate si a ii acorda mai multa importanta, prin participare observationala, interactiva si cognitiva.

Surpriza constatarii ca toate tipurile de auto-individualizari imaginabile pot fi realizabile, consumabile si respinse intentional, pot fi tinute sub control de un unic eu supra intentional, care isi dezvolta si resoarbe variantele cotidiene de sine, numai prin reactia emotivanta, trebuie sa fi fost candva o traire extrema, esentiala in constructia celui care suntem.

Pentru omul actual este firesc sa isi construiasca, atribuie si retraga, o individualitate operanta specifica, potrivita unui anume context natural sau social, dar pentru omul trecutului foarte departat, controlul prin intentie a pluralitatii sale ascunse, a enormei rezerve de individualizari, de roluri ‘om’ pe care le avea la dispozitie, a fost uluitoare.

Identificarea auto constientizarii ca poarta a intrarii variantelor subiectivitatii in subiect, a proiectarii individualitatii optionale in subiectivitatea efectiva, capabila de a alege sa fie in foarte multe feluri, dar sa ramana si ea insusi, a fost probabil revelatia existentei sinelui prin sine, sursa sintezei constiente a subiectului multi-subiectivabil.

Omul actual se personalizeaza intentional, operant, evaluant, moral si estetic si chiar emotiv, foarte usor, precis si eficient, fiind invatat cum sa se individualizeze flexibil si adaptabil, din primii ani de viata, prin numeroase exemple. A intra in ipostazele de om senzorial, om orientat gestual om lingvistic, descriptiv si comunicant, om intelectiv, sunt lectii de individualizare luate sistematic de fiecare copil, intretinute si complicate in adolescenta, finalizate la maturitate, ocupand uneori intreaga viata a subiectului.

 

Dar credem ca au fost candva timpuri in care omul trebuia sa isi descopere sau inventeze o individualitatea compatibila cu o fiecare nevoie de sine si fiecare stare naturala, sa invete sa controleze simultan lumea si eul in care se oglindeste lumea, sa se stapaneasca pe sine pentru a stapini alteritatea externa, nelimitata.

Dupa sute de mii de ani de exersare a constructiei individualizarii momentane, alcatuita prin incercari, erori si corectii, omul actual, matur auto-personalizabil, se asambleaza prin imitare de sine, sau de altii, prin exemple, prin invatare, prin creatie de sine, in rare cazuri, sau obligat sa fie cumva de semeni sai.

Nucleul individualitatii se contureaza si incepe sa se ia sub control la inceput prin jocuri copilaresti, de-a fi altcineva, mai tarziu adolescentul experimenteaza jocurile socializarii, ale dragostei sau conflictualizarii, dispretului, negarii, furiei si agresivitatii, iar la maturitate alege mai mult ori mai putin lucid, acea ipostaza de sine care rezolva optim un ansamblu de preferinte sau nevoi.

 Rolul emotiei in constructia subiectivitatii este incontestabil dar neinteles in detaliu.

Tot ce putem spune ca prin emotia devenim o energie orientata, o tensiune polara, capabila sa atraga sau respinga, sa se lase in voia unei individualizari prin manipulare externa, sau sa isi preia si mentina comenzile personalizarii, neingaduind interventii individualizate in fiinta sa. Prin emotie lumea se umanizeaza, se fragmenteaza intr-o multime de variante ‘euri’, unele ne ingrozesc, altele ne incanta, dar toate ne asalteaza permanent, invitandu-ne sau obligandu-ne sa decidem a fi cumva, emotia fiind cel mai uimitor constructor si demolator al personalitatii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply