Categories

A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

Conflicte morale

Omul este o fiinta duala, el circula pe doua suprafete ale fiintarii, fiind situabil in partea buna si partea rea, a exprimarilor de sine.

Binele si raul sunt cele mai vechi si mai dificil de diferentiat ipostaze calitative umane. Ceva sau cineva bun uneori este rau alteori, pentru acelasi om, deasemeni ce este bine pentru unul este raul pentru altul, perspectiva evaluanta a celor doua individualizari fiind mereu fluctuanta.

Conform moralei crestine raul rezulta din incalcarea celor zece porunci in care se cuprind majoritatea interdictiilor de faptuire agresiva a semenului asupra semenului.

A fura , minti, ucide, a iti critica, deprecia, dispretui sau injosi semenul, acestea sunt variante ale raului, dar raul are o extensie ernorma acoperind toate felurile de a produce suferinta aproapelui tau.

Din ce cauza este omul rau, ce il face agresiv si nepasator la durerile altora, din ce cauza nu este capabil sa identifice si respecte egalitatea principiala intre el si ceilalti oameni?

De ce este omul uneori egoist, alteori violent, ignorand nevoile si necazurile celor de langa el, ce il indeamna sa isi extraga incantarea din nefericirile altora, de ce isi trateaza semenii ca pe niste unelte neinsufletite, iata intrebari vechi de milenii care primind o multime de raspunsuri, au ramas inca nelamurite si asa vor mai ramane cine stie pina cand.

Calitatile si defectele umane se explica si relaxeaza cumva sau complica si acutizeaza, in dependenta de cine sau ce credem ca este sursa existentei noastre si a multimii inusirilor pe care ni le acordam.

Daca stabilim ca suntem o constructie a lumii fenomenal-cauzale, un efect al combinarilor intre substantele reale, fiecare avand distincte caracteristici interactive, atunci faptul ca suntem buni si rai devine o necesitate functionala, o consecinta a totalitatii functiilor rezultabile din multimea partilor realitatii care ne compun.

Natura se manifesta cauzal prin insusirile conectiv-transformante ale materiei si energiei, nu ghidata de principii morale, iar structura corporala si calitatile mentale sau sufletesti a indivizilor pot fi privite ca stari fenomenale, ca rezultate ale actiunii creative ale proprietatilor fundamentale ale substantei si radiatiei.

Cu toate ca nu putem inca deriva diversitatea starilor mentale, sau multimea faptelor bune ori rele, din morfologia si procesele metabolice sau intelective, cat le cunoastem, presupunem ca este principial posibil, iar candva cand vom dispune de o ipoteza explicativa corecta, vom intelege functional in toate detaliile diversitatea comportamentelor.

Probabil modelarea pe sisteme informationale a caracteristicilor noastre creative si afective va clarifica multe aspecte ale ratiunii, constientei si emotivitatii, sau se vor dovedi imposibil de reconstituit, iar noi vom ramane o enigma, pina cand vom descoperi o cale directa catre explorarea si intelegerea spatiului personalizant.

Dar daca ne credem produsi de o energie si abilitate divina, daca atribuim unei supra-constiente atot cunoscatoare si atot realizanta, fiinta noastra si starile ei, atunci binele dar mai ales raul, devin mult mai greu de inteles si justificat.

Daca exista un creator unic, din a carui arta si forta imaginanta emerge totul, incercarile de a il inchipui ca bun sau rau, in perspectiva creatiei sale, sunt naive si fara consecinte.

O entitate atot facatoare nu poate fi buna ori rea, in sens uman, pentru ca nu poate faptui raul sau binele in conditii umane.

Prin ipoteza creatorul lumii si omului, sau omului si lumii din om, este unic, asadar nu poate contacta si aprecia sau agresa niste egali sau inferiori. Lumea creata fiind o stare super mentala, nu o desfasurare de mega, mini sau micro corpuri si evenimente sustinute de spatiu si timp, autorul ei nu poate actiona protectiv ori destructiv asupra ei, pentru ca daca ar face-o ar insema ca se intretine sau demoleaza pe sine, fapt absurd.

Fiind unic creatorul absolut nu are parteneri de actiune, admitand ca actioneaza, asupra carora sa isi reverse bunavointa sau furia, daca ar avea asemenea stari, de unde rezulta imposibilitatea faptelor rele sau bune de tip socio-interactiv.

Daca universul si persoana sunt consecinte ale unui subtil act informational creativ, ele emerg din creator nu patrund in el prin simturi, nu sunt reprezentabile, conceptibile sau valorizabile prin diferite tehnici modalizante si calificante.

Ne fiind situat intr-o realitate externa si autonoma de el, care sa il contina si sustina,  creatorul nu actioneaza in sens uman asupra a ceva extern si necunoscut, ceva care trebuie explicitat, inteles si folosit pentru a asigura supravietuirea.

Creatorul a toate nu se are decat pe sine, dar aceasta posesie de sine este sursa multiplicitatii, din reflectia sinelui unic in variantele de sine, rezultand multimea fiintelor, a constientelor si diversitatea lumilor, aparent sustenabile dar de fapt sustinute de acestea.

Nu poti gandi fara contradictii creatorul ca fiinta sociala, morala sau imorala, buna sau rea, aceasta singularitate-unitate in nelimitata separabilitate, neactionand din dorinta de a face ceva, de a oferi sau a isi oferi ceva, nici pentru a  prefera sau respinge, identitatea sa cu sine, cum il califica misticul sau filozoful, neimplicandu-l in nici un fel de actiuni care duc la schimbari surprinzatoare sau previzibile de sine.

Conform gnozei mistice autorul divin nu isi adauga , nici nu isi scade ceva, din superfiinta sa, asemenea consecinte fiind posibile numai la o fiintare limitata si dependenta, care primeste sau pierde parti de realitate, sau parti de sine, fie prin jocul starilor fenomenale ori prin jocul imaginativ creativ al celui care le inchipuie si daruie pe toate.

Cel care se poseda si constientizeaza in totalitate are ca unic teren si material de experiment, infinitatea starilor sale, astfel tot ce putem presupune in ce ne priveste, este ca omul si lumea sa, sunt o nesemnificativa parte din multimea eurilor creatorului, evident in cazul ca acesta nu este doar o fantezie.

Daca creatorul este unic, daca nu are parteneri ori adversari, egali in creatie sau subalterni, diferiti de el, carora sa le comande ceva, iar acestia sa execute mai ‘bine sau rau” ordinele sale, binele si raul sau nu ii apartin, sau primesc au cu totul alta expresie pe care nu ne-o putem inchipui.

Dar putem concepe ca in diversitatea creata poate fi introdusa polaritatea actiunii prin consecinte, iar pentru cei creati o parte din fiinta lor le este placuta si dorita, iar o alta greu suportabila si respinsa, functie de consecintele actelor facute sau suportate.

De aici ar trebui sa concludem ca raul si binele fac parte din creatie, ca materie prima si ca produs finit, ca energie activanta, declansanta de faptuire, ca un pachet de conditii ale genezei si manifestarii persoanei umane sau de alta amplitudine.

Raul si binele pot fi gandite ca niste energii conectant-decuplante care propulseaza fiinta creata in acceptarea sau respingerea de sine, o ajuta sa se constientizeze si scindeze in alternativa eu -lume, iar ca subiect sa isi aleaga si asume un in scop, sa descopere starile atractiilor si repulsiilor sale si sa le parcurga in cat mai multe cicluri.

Omul este si el creator, dar cumva dependent de realitatea in care actioneaza, el primind si universul si persoana sa cu toate performantele ei procedurale si emotive, de la ceva-cineva diferit de sine, fie acest ceva natura externa si autonoma, sau o supra-constienta creatoare ale carei strategii intelectiv si afectiv personalizante ii sunt interzise.

Actionand ca fiinta conditionata, o parte din cele ce facem depind de eul nostru constient si intentional, adica sunt consecinte ale deciziilor noastre, sunt efecte ale performantelor noastre fizice si mentale constient controlate, dar mecanismele decizionale, cele intentionale si explicit operant-cognitive nu ne sunt accesibile, nu le putem observa in functiune, ne fiind simultan cel ce gandeste si cel ce se gandeste gandind. Ne atingand cunoasterea starilor proprii, nu le putem prevedea, evalua si modifica, nu ne putem controla procedurile individualizante.

Asadar suntem intr-o anume perspectiva creatori, facem o multime de lucruri prin vointa si abilitatea noastra, prin puterea de a ne constientiza gandurile si faptele, a le ordona in diferite ierarhii, dar nu ne putem crea si pe noi, nu stim cum am putea accesa direct seria starilor obscur operante din care rezulta personalitatea.

Daca suntem cel care face dar nu cel care se face facand, daca suntem doar autorii faptelor dar nu ai faptuitorului, practic nu ne apartinem, nu suntem un creator autonom, un creator autentic, caruia sa nu I se ingaduie sau interzica ceva, pentru care nici un factor extern sau intern sa intre sau paraseasca existenta, prin altceva decat prin sine, prin constienta sa, ea insasi complet inteleasa procedural, ca suport al persoanei si modurilor sale.

Ca fiinte dependente ne hranim cu diferite fiinte, actiunea de sustinere a fiintei noastre fiind inevitabil bazata pe conservarea sau consumarea altora, dar a extrage din mentinerea in fiintare prin distrugerea altor fiintari, originile binelui si raului, este incorect si fara consecinte.

Orice act dezvoltat pentru a asigura conditiile minimei supravietuiri, nu trebuie calificat prin bine sau rau ci prin ‘necesar’, prin inevitabil, si atunci unde incepe raul, sau in ce fel de actiune-inactiune, se ascunde el?

Conform criteriilor morale raul intra in scena cand apare excesul in cautarea si dobandirea de suporturi ale existentei, cand individul depaseste pragul actelor furnizand cele necesare si intra in teritoriul ‘necesitatii perverse’, al pseudo-necesitatii care acopera aria nevoilor false, nevoilor capriciu, unde se accepta orice cale pentru satisfacerea lor.

Dar si necesitatea, ca frontiera care desparte actul inevitabil, in afara binelui sau raului de actul pervers, fara justificare prin supravietuire, posibil rau, este un concept ambiguu, non definibil univoc si complet. Nu suntem si probabil nici nu vom fi capabili sa localizam ‘necesitatea’, ca o masura precis si infailibil separanta a binelui de rau, sa o argumentam si sa o folosim ca procedura precis demarcanta a faptelor bune si rele.

Tot ce putem face este sa introducem criteriul costurilor unei satisfactii, ca procedura evaluanta a castigului sau pierderii de sine energetic, conceptual sau afectiv, dar conceptul ‘cost’ fiind o masura relativa si conventionala, nu poate fi folosit ca baza evaluanta in spatiul moral.

Dar necesitatea masurata prin costuri este inaplicabila cand dorim posesia sau controlul altei persoane, accesul la trupul, mintea sau sufletul sau. In relatia afectiva cu semenii nu functioneaza nici un mecanism evaluant si justificant bazat pe necesitati si costuri, care sa ingaduie constrangerea sau supunerea unei vointe doar pentru a face placere altei vointe.

Necesitatea exprimata in costuri in spatiul actiunii, posesiei si satisfacerii este separabila in cateva variante cost, printre care:

-Costul resurselor materiale din care este alcatuit suportul material al necesitatii,

-Costul resurselor intelective care genereaza proiectul morfologiei si starilor ei functionale, surse ale starilor satisfiante,

-Costul tehnologiei substantial, energetic si subiectiv realizante,

-Costul efectelor producerii necesitatii,

-Costul efectelor utilizarii necesitatii.

Toate aceste costuri se schimba in timp prin evolutia cunoasterii umane, astfel ceva considerat un privilegiu, un obiect sau serviciu foarte rar si valoros, intr-un anume spatiu socio creativ, cultural, stintific sau tehnologic, devine accesibil si firesc la altul, devine chiar o componenta a vietii cotidiene intrand in sfera posesiilor normale sau obligatorii.

Putem presupune ca raul intra efectiv in scena nu cand raritatea isi pastreaza inaccesibilitatea sau cand devine banalitate prin reproducere silentioasa, ci cand apare lacomia, cand satisfactia devine obsesie ocupand tot orizontul valoric si lucrativ al persoanei, cand placerea cuiva produce o neplacere in altul, cand implinirea poftei implica orice varianta de violenta fizica sau mentala asupra semenilor.

Pe de alta parte un rau tratat ca rezultat al unui eveniment natural, devine ceva investigabil si explicabil, devine inteligibil, anticipabil, corelabil, cauzalizabil si pina la urma evitabil, dar cand un proces natural devine baza pentru producerea de obsesii ale posesiei la scara macrosociala, atunci ne apropienm de granitele raului.

Raul emergent din fenomenal poate intra in spatiul social, ca factor natural sau tehnologic, si poate fi manipulabil prin decizie de implicare curata, fara nuantare afectiva din partea celui care il declanseaza sau dirijeaza, dar efectele lui sunt de cele mai multe ori masive si greu de stapanit.

Odata tradus in instrument superior decizional, facand parte din corpul legii coordonante de raporturi umane, actul obsesiv satisfiant devine cel mai acut si nociv factor de producere a tensiunii si nemultumirii colective.

Dar si acel rau transformat in metoda institutionalizata de generare a frustrarii si suferintei, cat timp il tratam ca o consecinta a cauzalitatii naturii, fie ea reflectabila intr-o varianta de personalitate, poate fi principial investigat , cunoscut si controlat, prin vointa si inteligenta.

Dar daca suntem facuti buni si rai de cineva super constient, constient altfel decat suntem noi, situatia se schimba radical, in sensul ca nu ne mai apartinem nici in starile bune nici in cele ale raului, fiind niste jucarii doar pe jumatate constiente de ceace sunt si ar mai putea fi sau nu, obligati sa facem binele sau raul. Ca efecte ale gandirii divine suntem incapabili sa decidem in ce fel vom fi, ce proiect de fiintare sa ne alegem, ce ganduri, ce fapte, ce dorinte sa avem, cum sa le asamblam, instalam si activam sau inhibam la vointa, nu sa le primim fara intelegerea mecanismului generativ si puterea controlului acestuia.

Sa presupunem ca cel ce ne-a facut este limitat in puteri creative, putand face omul polar, dar nu individul “complet bun”.

In aceasta varianta nu putem invinui creatorul ca ne-a facut imperfecti, pentru ca evident oricare din noi prefera sa existe si manifeste cu toate defectele lui, sa se bucure atat cat poate de lumea si semenii sai, decat sa nu fie.

Dar daca creatorul este efectiv atot puternic, daca poate face ce personalitate vrea, la orice nivel de calitate si il poate fixa in orice realitate, inseamna ca suntem rai si buni prin program, ca binele si raul ne-au fost alocate cu un anume scop, de cel ce ne-a adus in fiintare.

Dar un creator atot puternic  care introduce raul in personajele sale, fara a le comunica acestora motivele fiintarii lor duale trezeste indoieli in cei facuti, declanseaza nemultimiri si revolte in opera sa.

Oricine care se admite creat constient se poate intreba de ce este el rau si bun, de ce parcurge si placerea si suferinta, cand ar putea sa fie mereu fericit.

Ce raspuns ar putea gasi el?

Se poate spune ca suntem initial inevitabil ignoranti, ca nu stim in ce lume ne aflam, ce caracteristici obiectuale, interactive si cauzale are ea, cum trebuiesc ele observate, modalizate, investigate, intelese si valorificate. De aici neumaratele greseli in interactia cu natura si multimea nerusitelor si durerilor noastre fizice si psihice.

Pe de alta parte primind umanizarea nu primim si cunoasterea ei, initial nu stim cine suntem, prin ce si cum simtim, astfel incat orice inceput este incarcat de incertitudini si erori cu privire la ce ar trebui sa ne facem sau nu ne facem.

Au fost necesare sute de milenii pentru a discerne cum trebuie sa actionam pentru a ne face mai mult bine decat rau, dar nu stim cate alte milenii vor mai fi necesare pentru a ne abtine sistematic sa ne facem sau sa facem altora raul, cand stim bine ca il facem si cum il facem. Se pare ca tocmai pentru ca stim ca facem altora sau chiar noua rau, nu numai ca nu il evitam, dar cunoasterea felurilor de a aduce suferinta pare a ne face mai doritori sa o producem.

Ipoteza existentei creatorului aduce dupa sine diferite feluri de ritualuri ale umanizarii prin credinta, principalul ritual de localizare si evitare al raului fiind morala, cel mai precis si am spune puternic instrument disponibil pentru a preciza si tine raul sub control.

Deasemeni in spatiul credintei la intrebarile asupra primirii raului se raspunde ca omul are puterea personalizarii prin sine, creatorul prevazand in marea sa generozitate fiinta umana, cu libertatea auto-determinarii, cu posibilitatea de a isi selecta, motiva si finaliza faptele, fiecare fiind astfel responsabil de alegerile sale. Dar suntem si cei care suporta consecintele alegerilor facute, fiind premiati sau pedepsiti pentru cele facute sau gandite, avand totusi mereu libetatea optiunii.

Un asemenea raspuns este fals.

Daca ar depinde numai de noi sa ne stabilim si consumam starile de constiinta, cunoscatori ai efectelor fiecarei faptuiri, ar insemna ca ne intelegem si controlam in totalitate mecanismele personalizante, ca stim cu precizie in ce fel se formeaza in fiinta noastra nevoile, actiunile satisfiante si placerile sau neplacerile, ca stim si cum apar intentiile de a ne satisface, in ce fel actioneaza corpul si mintea pentru a gasi solutii la problemele de fiecare zi.

Deasemeni cel care faptuieste in deplina libertate a genezei de sine, ar trebui sa stie cum sunt construite functiile emotive, in ce fel apar in el performantele dinamice ori conceptuale insotite de diferite emotii, dar si in ce fel le putem accentua sau inhiba.

Dar suntem departe de a ne cunoaste structural, energetic si mai ales informational fiinta, de foarte putin timp stim cate ceva despre morfologia noastra microscopica si microcomportala, despre multimea dependentelor intre starile noastre metabolice si cele dinamice sau intelective.

Dar nu stim cum primim ganduri, cum vorbim, cum intelegem, cum punem sau ne punem intrebari si cum intelegem raspunsuri sau raspundem la ele.

Au trecut sute de milenii de efort experimental si intelectiv pentru a ajunge in stadiul actual al cunoasterii morfo functionale a celui care suntem, dar stiind atat de multe, abia constatam ca suntem la inceputul cunoasterii omului de profunzime, ca nu ne explicam informational sinele intelectiv si afectiv.

Fiind mai mult ignoranti decat cunoscatori ai celui ce suntem, in nici un caz nu ne putem alege intr-o totala autodeterminare varianta de individualitate, incluzand sau excluzand din ea diferite preferinte de a fi sau face, fie ele bune sau rele.

Suntem ignoranti in foarte multe directii, incapabili sa patrundem in subteranele starilor mintii si depista cum se naste in noi eul momentan, ce fel de mecanisme ne aloca impulsuri satisfiante, cum ne domina ele, sau cum le putem domina, in ce fel se naste omul intelectiv, senzual si afectiv, cum altfel ar mai putea fi.

Stim ca exista in noi momente in care dorim cu atata intensitate sa fim intr-un anume fel incar sunt capabili sa ne punem viata in pericol, ori sa o punem pe a altora, pentru cucerirea acestor placeri.

Mai stim ca fiecare din noi atunci cand e posedat de o anume tendinta sau tensiune satisfianta, devenita obsesie, orizontul alternativelor faptuirii i se ingusteaza sever, pentru el nemai fiind acceptabila nici o alta varianta de sine gandire sau sine actiune, decat cea care duce la starea dorita.

Oricum am privi fiinta noastra, in interiorul ipotezei ca suntem creati constient, nu ne sta in puteri sa ne alegem deliberat ipostazele, sau nu pe cele incarcate de o senzualitate sau emotivitate imperativa, a carei intensitate este suveranta si ne impinge sa fim cum uneori nu am vrea sa fim, dar careia nu ne putem opune.

Multi oameni care parcurg acte negative grave au impresia ca sunt manipulati intru totul, sunt constransi sa le comita, ca si cum o forta de neinvins ii conduce prin cosmarul faptuirii monstruoase, iar ei nu se pot decat supune, dorind doar sa se opuna.

Alteori fapta rea este realizata intr-o frenezie a simtirii si acceptarii, ca si cand ar fi cea mai buna alegere din cale posibile, ca si cum a face cuiva rau, este cea mai importanta, mai necesara si mai buna fiintare momentana.

Stiind toate astea este firesc, credem noi, sa invinovatim creatorul de dorintele nepotrivite si de inclinatiile perverse adanc sadinte in fiinta noastra, toate actionand independent de cel care suntem. In orice fapta foarte importanta, fie ea buna ori rea avem impresia ca suntem o individualizare dubla, una care vrea si una care nu vrea sa se implice, iar persoana care vrea are de regula castig ce cauza, din cauza slabei impotriviri a celeilalte.

Ni se mai spune ca putem privi raul si binele ca niste lectii pe care pot fi invatate numai dupa multe cicluri de fapte corecte si incorecte, fiecare cu efectele lor, dar care lectii odata insusite ne deplaseaza din spatiile faptuirii bune sau rele, pentru totdeauna.

Se afirma ca binele si raul sunt transgresabile atunci cand sunt intelese ca atitudini ale fiintei ignorante, dar daca toti oamenii din jurul nostru se situeaza inca in bine si rau, toti sunt ignoranti in subiectul acesta, iar noi nu descoperim deloc argumente asupra adevarului acestei declaratii.

Cum nici un om nu a reusit sa se desprinda ireversibil de partile sale rele, chiar daca uneori pretinde asta, nu rezista nici presupunerea ca suntem rai pentru a deveni cu adevarat buni, ca suntem buni, numai pentru a ne activa, experimenta, suporta, intelege si inlatura pentru totdeauna partea cea rea, mult mai importanta ca partea buna, in dimensiunea persoanei noastre.

Este bine cunoscut punctul de vedere dupa care declararea a ceva ‘rau sau bun’, este doar o conventie de evaluare, pe care o putem inlatura usor daca ne antrenam sa nu mai fixam calificativul de ‘rau’ la ceace ni se pare greu suportabil, sau bun la contrariu.

Cand am reusi sa dobandim acea presupusa egalitate a spiritului, unde nu mai exista placere sau suferinta, am primi si intelegerea originilor raului si forta desprinderii de amenintarea lui.

Daca am putea constata ca orice facem este ceva facut de natura noastra subtil cauzala, sau in rezonanta cu multimea tuturor starilor realitatii, ca tot ce facem si simtim este nu doar inevitabil dar este si optim, ca facem parte din fiinta si dinamica universului, iar universul nu sufera si nu se bucura, atunci ne-am putea impaca cu noi insine, si ne-am desprinde de multimea gandurilor, faptelor si emotiilor noastre.

Dar aceasta presupunere a posibilitatii atingerii starii de egalitate, poate fi cea mai mare si mai rea iluzie, iar cel care suntem ar putea fi mereu acelasi om impartit intre placere si durere, acelasi cunoscator ignorant, care se cunoaste cand se ignora si se ignora cand vrea sa se cunoasca, cand isi indreapta atentia asupra sa, incercand sa isi daruie ceva, fie acest ceva o ideie care il explica-justifica, sau o clipa de placere intensa indelung asteptata, bine meritata dupa un efort indelung si epuizant.

Leave a Reply