Categories

A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

RATIUNE SI CREDINTA

 

Un credincios crestin iubitor de ratiune gandeste cam asa:

Exista un singur creator, el a facut universul si toate felurile de fiinte si ierarhii de persoane. El a facut ierarhia angelica sursa a binelui de toate nuantele si cu toate intensitatile, el a pus in lucrare si ierarhia diabolica cu toate pervertirile, rautatile si ratacirile, iar intre ele a plasat multimea oamenilor, facandu-i pe unii mai sensibili la chemarea binelui, pe altii la a raului. Dar toate cele create reflecta profunda si fara de eroare ratiune divina, singura posesoare a tuturor cunoasterilor, tuturor puterilor si tuturor darurilor de credinta si har trimise catre cei ce se nasc in toate ierarhiile desfasurate si interconectate. Creatorul absolut este pentru credinciosul rational, in fara cuprinderii cu simturile si gandirea, este de ne reprezentat, de ne imaginat, de ne cunoscut si calificat, prin argumentul ca opera nu poate niciodata oglindi in deplinatate autorul, neposedand fortele acestuia, iar omul inteles ca opera divina, nu poate cuprinde in prea simpla sa personalitate sensibila si intelectiva, enorma dimensiune a constientei supreme, care se transfera in miliardele de fiinte pamantesti si miile de miliarde de fiinte ingeresti si diavolesti, fiecare legata de propria faptuire, dar ramane unica prin natura ei de neimpartasit si inteles.

Prin subtila propagare-daruire de sine a constientei divine catre cei facuti, fiecare isi primeste constiinta si individualitatea si se comporta conform naturii sale mereu controlata de marele stapin divin.

In aceasta uriasa conlucrare divin uman, divin supra uman, sau divin sub uman, care pare majoritatii de neinteles, indiferent cum si pe cate niveluri o descriem, nu exista si nu pot exista autentice rataciri, nepotriviri si conflicte, nici in interiorul fiecarei ierarhii, nici intre ierarhii.

Daca in lucrarea divina ar apare fisuri si opozitii individualizante si inter-individualizante neprevazute de constructor, daca parti din ea s-ar razvrati si lupta unele cu altele, sau fiecare impotriva siesi si a tuturor, dar ar face asta impotriva intentiei divine, ar insemna ca si in mintea divina este ignoranta, confuzie si dezbinare, care se propaga imediat in opera.

Dar defectiunea de orice fel in fiinta divina este principial imposibila, data fiind dimensiunea coplesitoare si nemasurata complexitate si armonie a creatiei, unde in fiecare oglinda de constienta, se infiripa chipul divin, asa cum au vazut si descris marile personalitati crestine.

In lumea celui care stie sa faca ceva de marimea si diversitatea fara limite a cosmosului si a totalitatii fiintelor care il populeaza, nu poata exista nici un fel de greseala de conceptie si executie, fie ea aparuta cu sau fara voia celui atot facator si cunoscator, pentru ca o opera cu defecte, dar ajunsa la un asemenea nivel de evolutie, este o contradictie, ea pune sub semnul intrebarii  insasi legitimitatea atribuirii ei celui pe care il credem creator.

O lucrare spirituala care incepe sa se degradeze, sa se erodeze din interior, din individul constient, care este samburele si scopul creatiei, indica o degradare in constienta imaginant creativa absoluta, concluzie paradoxala, avand in vedere ipotezele de perfectiune care conditioneaza posibilitatea aparitiei omului-univers.

Totusi in lumea umana, cum fiecare poate usor constata, au fost de la inceput, sunt si vor mai fi tot felul de potriviri si nepotriviri intre indivizi, au fost si sunt, iubiri si uri, atractii si respingeri, aliante si revolte, acorduri si controverse pasnice sau violente, incat omul oarecare nu mai stie in ce fel de lume se afla si in ce fel s-ar putea cuprinde si califica el pe sine si lumea sa.

Orice incercare de intelegere de sine a omului implica posibilitatea de a accesa perspectiva divina asupra sa, de a cunoaste in masura posibilului, ce scop sau ce rol are de indeplinit el in uriasa si atata de obscur ordonata ierarhie a lumilor si persoanelor.

Intelegerea de sine a omului prersupune analiza faptelor sale si cautarea originii fiintei sale in sine sau in afara sa.

Daca admitem ca suntem consecinta unei puteri-cunoasteri fara limite, ratiunea ne obliga sa originam in aceasta super- fiinta tot ce observam, tot ce suntem sau credem ca suntem, tot ce vrem, tot ce facem, tot ce consuman si valorizam, satisfacandu-ne fiinta.

Daca postulam ca necesara armonia intregului creat, si a fiecareia din parti, rationamentul ne sugereaza ca noi insine suntem o fiinta armonioasa, echilibrata, in concordanta cu sine, asa precum trebuie sa fie, cel din care provenim.

Dar cea mai simpla a anliza a ceace numim ‘om in realitate’, ne ofera concluzii opuse.

Este usor sa identificam bazati pe marturii istorice, seria de confruntari intre indivizi, grupuri sau mari comunitati, aliniate de-a lungul timpului, lupte fizice sau mentale, care au facut sute de miloane sau poate miliarde de victime, fiecare cu nenorocirea sa.

Suntem mai inclinati sa evocam si parcurgem sirul evenimentelor negative ascunse in paginile timpului, dezordinea si suferinta sunt pastrate de memorie mai precis si indelung, iar amintirile si experienta personala ne pun in situatia sa constatam ca nu au fost si nici nu sunt prea multi oameni, (daca o fi fost vreunul), care sa poata spune ca nu au fost niciodata agresati cu vorba sau cu fapta, de unii din semenii lor.

Ca oameni intre oameni, fiecare suntem martori sau implinim fapte de ajutor neconditionat, de altruism si devotament spontan, apartinand familiei celor bune, dar in noi se ascunde inevitabil si omul conflictual, care atunci cand ne displace semenul, isi trezeste dispretul, ura si furia.

Daca putem atat de usor observa, uneori si asuma, agresivitatea care ne inconjoara, ne implica si uneori ne descalifica, se pune intrebarea: cum am putea impaca varietatea si consecventa raului din noi si din semenii nostri, cu necesara perfectiune si armonie a lumii derivata din perfectiunea creatorului. Daca ne privim din perspectiva creatiei, suntem buni, armonis cuplati social, necesar personalizati corect, daca folosim perspectiva umana descoperim si contrariul.

Omul oarecare prin trairile sale, este obligat sa faca analize si sa isi clarifice si califice sinele, semenii si relatiile cu ei, pentru ca Dumnezeu cu siguranta nu formuleaza pareri pro sau contra operei sale, el nu o apreciaza sau critica.

Atribuirea de perfectiune si completitudine operei divine, deriva din rationamentul ca o cunoastere si putere realizanta nelimitata, (capabila sa sustina in sine universul, fara consumare sau diminuare de sine), poate darui individualitate unitara si cooperanta oricarui individ-opera din fiecare ierarhie, fara a se pierde ceva din unitatea supra persoanei divine, fara a gresi in vre-un fel.

Puterea absoluta nu poate aduce in intentie si decizie, un ansamblu urias de constiente care odata inchegat, sau inca inainte de finalizare, incepe sa se confrunte, deprecieze si incerce sa se distruga, fara a se nega pe sine.

 Este imposibil ca fiecare vointa emergenta din unica super vointa creatoare, sa se opuna altei vointe individuale, fara ca vointa suprema ca unitate, sa se confrunte cu sine, sa se scindeze intr-o contrarietate ireconciliabila.

Se afirma ca opera califica creatorul, iar daca admitem ca opera este auto-conflictuala, ca se neaga pe sine mai mult decat se accepta, creatorul trebuie sa fie la fel, sa fie si el de fapt o dualitate dezbinata, in nesfarsita controversa intre partile sale, fiecare parte de fiinta absoluta respingand-o pe celalalta si incercand sa o inlature, dar stiind ca nu poate fi fara ea, de unde absurdul situatiei.

O supra putere permanent auto opozabila, nu ar putea face ceva, orice ar incepe una din jumatati, celalalta ar nega si distruge imediat.

Daca omul ar fi intr-o continua opozitie de sine, niciodata nu ar apare efecte acceptate si pretuite de omul-creator, adevar pe care fiecare din noi il poate verifica prin experienta sa si marturiile semenilor.

Fara echilibru sufletesc, fara concentrare si unitate intentionala, nici un om nu poate gandi constructiv si apreciativ un obiect sau eveniment, nu gaseste in sine resursele de energie, vointa si imagintie pentru a isi concepe, perfectiona si realiza proiectul.

Nici fiinta divina nu poate fi gandita ca atractie si respingere a unei unice vointe scindate, care paradoxal nu se poate confrunta fara a se anihila.

Din aceasta perspectiva aparent conflictuala credinciosului superior trage concluzia ca raul din lumea umana este pur si simplu o impresie falsa momentana, este de fapt o stare ‘ne-rea’, este o subtila varianta de’ rau catre bine’, care va fi inteleasa ca ‘bine efectiv si necesar’ atunci cand dimensiunea raului dispare din calificare, pentru ca dispare din evaluare, din posibilitatea alocarii raului.

La aceste afimatii ale credinciosului rational ca ‘raul este de fapt un bine subtil, un bine potential, incorect evaluat’, vine rapid replica necredinciosul rational care intreaba si el, din ce cauza, (presupunand ca ar exista o cauza), face dumnezeu omul ignorant, neputincios, vindicativ si violent, mereu pus pe cearta, capabil sa produca sau culeaga raul, cand foarte usor ar putea in nesfarsita lui generozitate si daruire de gratie, sa ofere fiecarui om o scanteie din fulgerul intelepciunii divine, pacificandu-si creatia, transformand-o intr-un paradis perpetuu, unde numai fericirea adevarata si permanenta este verosimila.

Raspunsul izvorat din credinta si ratiune este destul de ambiguu si ne indoim ca va fi vreodata mai precis si convingator.

Conform gnozei crestine omul este daruit cu liberul arbitru, el primeste posibilitatea de a isi alege traseul vietii, el poate stabili folosind simturile, corpul si mintea sa, ambele inevitabil imprefecte, ce anume sa vrea, cum sa faca, cum sa foloseasca si cum sa se bucure de cele dobandite.

Iar daca fiecare prin libertatera faptuirii, garantata in divin, isi alege calea proprie care poate explora numai domeniul binelui, sau il poate depasi, intrand cu sau fara voie, in continentul celor rele, mult mai intins si accesibil decat insula binelui, atunci vina umana in masura in care admitem o vina, nu apartine in nici un caz creatorului, de fapt nu apartine nici celui creat, raul fiind numai o masura a ignorantei fiintelor, care aleg ce nu li se potriveste si sufera efectele proastei alegeri. Oamenii au doar puterea  sa doreasca si sa isi ofere ceva din ce vor, dar nu au si puterea refuzului dorintei.

Din perspectiva credinciosului rational, nici un suflet cazut in pacat prin lacomie si agresivitate, nu este pierdut ireversibil, este doar facut sa cunoasca maretia si intelepciunea creatorului, prin eroare si pedeapsa, prin parcurgerea tuturor orizonturilor faptuirii bune si rele, penduland intre divin si diabolic, exersand intrarea diabolicului in uman, unde coexista contrariile. Invingand raul prin intelegere omul patrunde in ierarhia treptelor intelepciunii si perfectiunii, care niciodata nu pot fi parcurse in totalitate.

Supra persoana cunoscatoare, cauza a multimii ipostazelor umane, este cu mult mai obscura, mai greu de inteles si asumat-practicat, decat persoana proprie, buna si rea, care si ea poseda o multime de abilitati.

Argumentele conform carora raul este binele viitor, este binele conditionant, care duce cu necesitate la un necesar bine plenar simtit si apreciat, nu rezista analizei rationale. Cum ar putea fi caracrterizat ca bine posibil sau viitor momentul cand omul oarecare, este lovit de napasta din senin, fara sa se stie vinovat de ceva, dar crunt pedepsit fie prin vreo suferinta uneori nevindecabila, printr-un accident cumplit, prin pierdera avutului sau a persoanei iubite.

Este greu de sustinut ca asemenea situatii tragice fara justificare, conform oricarei justitii umane, ar fi consecintele unei intelepciuni infinit generose si altruiste, incapabila sa intre in opozitie de sine, prin orice nivel de fiintare.

Unii credinciosi apartinand altor religii pretind ca necazurile prezente ( ca si satisfactiile dealtfel), sunt efecte ale unor greseli din vietile trecute, asta implicand ca individul nu moare decat trupeste, iar sufletul , suportul personalitatii corporale, ramane viu si activ, este sau nemuritor sau acopera o durata masurabila in mii sau milioane de ani.

Nici aceasta explicatie a mostenirii prin rau momentan a efectului faptei rele trecute, ca pedeapsa intr-o viata a erorilor din alta viata, nu multumeste omul inteligent, nu foarte credincios.

Nici o ratiune autentica nu vede vre-un temei in a gresi aici si acum si suferi in viitor, daca creatorul ne poate oferi mijloacele de a intelege fara pedeapsa si suferinta ca am gresit.

Este putin pervers sa pui o bomba cu amorsare intarziata, in traseul actiunii persoanei momentane, iar aceasta sa explodeze in fiinta viitoare distrugand un individ cu suflet, fara avertisment, fara motivatie si probabil fara o justificare inteleasa de el.

Este irational sa transformi trecutul in pedeapsa viitoare, iar prezentul in recompensa pentru o faptuire trecuta buna sau intr-o alta suferinta v iitoare, este absurd ca pentru o greseala facuta de o anterioara ipostza de sine, sa plateasca o identitate viitoare, care posibil a evoluat si a iesit de sub incidenta pedepsei prin cunoasterea de sine dobandita.

Iar daca i se blocheaza  traseul evolutiei in timp unui individ, pastrandu-l ingnorant pina in momentul pedepsei, pentru a legitima pedeapsa, aceasta ne pare mai degraba o dovada de cruzime decat de echitate, de generozitate.

Dar orice argument am inventa pentru a protesta la necaz impotriva deciziilor creatorului care ne apasa prea tare ca bunavointa sa, nu vom avea dreptate niciodata, conform dogmei crestine. Cea mai buna cale de suportare a suferintei, este pocainta si accesptarea cu recunostiinta a pedepsei.

Prea profunde inca si prea complicate pentru om, sunt puterile proprii care il duc incontrolabil catre rau sau bine, pentru ca incapabil de a se analiza si intelege nu are instrumentele discernamantului si situarea continua numai in bine.

Necunoscandu-ne e poate incorect sa crtiticam creatorul, sa ii reprosam ca ne-a facut rai sau rau, cand ne putea face bun, ca ne-a legat de frustare si neputinta, cand ne putea plasa in lumea puterii, placerii, binelui, poate cu o mai mica risipa de imaginativitate creativa divina.

Se poate spune ca aceasta universala si permananta competitie din lumea umana, aceasta spontana sau premeditata incercare de depasire a eului propriu sau eului semenului, dezvolta cel mai ingenios, mai divers combinativ, mai imprevizibil, dar si mai elegant si coerent-complet joc al creatiei, unde este intretinuta continuu tendinta depasirii celuilalt, mai rar depasirea de sine, necesara pentru a aplica reguli corecte in competitia cu ceilalti.

In jocul competitiei umane toate mijloacele rationale si irationale sunt permise, atunci cand vrei mai mult sa fii superior altuia, decat superior tie insuti.

Daca omul este suspendat intre bine si rau si tras fara control de ambele forte, singura cale rationala de a te desprinde de cele doua campuri umanizante antagonice, este sa te depolarizezi valoric tu insusti, sa scapi prin neutralitate implicanta, de sfera atractivitatii si a repulsiei, sa inveti a refuza sa mai fi vanatorul placerii, indiferent ce efect aduce vanatoarea asta.

Dar si aceasta cale a despinderii de umanul rational-afectiv si intrarea in supra umanul neutru optional, in care raul si binele isi pierd adversitatea, pentru ca isi pierd calitatea de trairi opuse, este nu doar dificil de parcurs, dar mai dificil de inteles si acceptat.

Gnozele orientale dar si cele occidentale indica calea intalnirii cu Divinitatea, unde raul si binele au aceiasi culoare, prin iesirea din traseul cotidian al coabitarii permanente a fiintei atemporale cu omul momentului, care vrea atatea, dar primeste doar o parte, intretinand mereu vie dorinta de altceva.

Cine are curajul de a intra acolo unde va dispare ireversibil fiinta sa sensibila, cine poate face supremul sacrificiu al daruirii sinelui uman, incarcat de neputinte si puteri, de cautari si pretuiri de sine?

Cine poate oferi ceva din sine, ce inca nu poate cuprinde nici cu ochiul mintii, pentru a ajunge sa fie si poata orice, dar sa respinga orice individuare care vrea si poate ceva?

Si ce am face cu raspunsurile la aceste intrebari, cat timp oamenii limitati fiind, atat de atasati de uman, nu am putea lua decizia de a fi altfel, de intra fara regrete acolo unde iti este interzisa intentia de a mai vrea sa fii uman.

Leave a Reply