Categories

A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

Credinta

Credinta este o atitudine implicanta, determinanta de mod perceptie, actiune, rationament si sentiment, creatoare a personalitatii participative.
Prin credinta se identifica si stabileste ca necesara o cauza-realitate, o realitate, o individualitate si o raportare a individualitatii la realitate, la propria subiectivitate si la alte subiectivitati, determinand o preluare-asumare-valorizare a acestei raportari-personalizari, generand un individ angajat comportamental.
Credinta construieste o subiectivitate inchisa intr-o anume arie de reprezentare- actiune, gandire-cunoastere-emotie, tot ea propune-impune acele trasaturi fundamental cauzale ale realitatii sau supra realitatii ipotetic creatoare de realitate, care ofera subiectivitatii alegerea si justificarea unor optiuni legitimant-personalizante.
Credinta are doua aspecte, este constructiv fenomenalizanta si agregant subiectivanta, ea distinge “cauza-actiunea-consecinta-valoarea fundamentanta ”, adica stabileste “forta-ratiunea-prioritara” creatoare a realitatii, apoi o foloseste ca sursa-baza individualizanta, da necesitate absoluta acestei baze, introducand un raport de dependenta ireversibila intre subiectul creat si fundamentul creativ-subiectivant, localizat ca “fiinta-conditie absoluta”, autoarea realitatii si individualitatii.
Practic orice situare, implicare si valorizare intr-un spatiu modal conditionant de individ, este un raport tip credinta, iar exersarea credintei este efortul sistematic de identificare a dependentelor subiectivitatii de componentele spatiul conditionant si invingerea acestora prin confruntare sau cooperare cu fiinta-cauza absoluta, cauza a realitatii si subiectivitatii.
Credinta dezvolta o retea de actiuni constructive si evaluante de realitate, tot ea introduce reguli interactive si proceduri evaluante aplicabile ipoteticului autor al realitatii, sursa a subiectivitatii si a totalitatii atitudinilor sale.

Credinta descopera si instituie “necesitatea existentiala externa si interna” asupra tuturor formelor, proprietatilor si actiunilor acestora, sau asupra actiunilor aplicate de subiect realitatii, tot ea formuleaza si legifereaza criteriile constructiei, evaluarii si asumarii identitatii de sine a subiectivitatii polare, capabila sa aloce valoarea pozitiva sau relativa lumii sau persoanei.
Necesitatea fundamenteaza ritualul credintei atot cauzalizante, ea sta la baza tuturor alegerilor de realitate si de sine, ale individului.

-Necesitatea natural si personalizant legiferata, referentiaza fiinta absoluta, responsabila de existenta realitatii, a credinciosului, a credintei si a reflectarii necesitatii-cauza, prin credinta, devenita conditie a existentei credinciosului.
Credinta particularizeaza, generalizeaza, manipuleaza si valorifica consecintele necesitatii, inteleasa ca “prim act-efect al fiintei absolute”.
Credinta pretinde unitatea si continuitatea actiunii creative a necesitatii asupra realitatii si asupra credinciosului dual, cel care simultan produce si este produs de necesitate, cel care constuieste si este construit de fiinta cauza, atot creatoare.
Manifestarea necesitatii se pune in evidenta prin existenta credinciosului si a lumii din crdincios sau din afara sa, manifestarea credintei caracterizeaza efortul subiectivitatii de a se identifica cu fiinta absoluta, de a ii recunoaste, universaliza si absorbi-confirma in fiinta sa dependenta, prezenta atot realizanta si a toate conditionanta.
Credinta si necesitatea se reconditioneaza reciproc, necesitatea este actul modalizant si subiectivant, iar credinta este actul asumant-personalizant de act modalizant sau subiectivant, este traseul constientizarii provenientei lumii si credinciosului, este apriorizarea lumii si a alacatuirii ca necesara, a persoanei.
Necesitatea surprinde si instituie caracterul imperativ, absolut si autonom existential, al principiului atot creativ, descoperit, fundamentat, omologat si valorificat prin credinta.
Fiinta absolut necesara isi manifesta necesitatea prin doua impulsuri creative opuse care converg in subiect, unul din impulsuri produce, conditioneaza evolutiv si anima-inhiba manifestarile lumii externe, altul aloca si anima–franeaza tendintele subiectivitatii de a se exprima prioritar pe sine prin incercarile controlului necesitatii, cea care produce formele, insusirile si evenimentele.
Necesitatea este cauza fiintei credinciosului, iar fiinta absoluta este cauza necesitatii, este meta cauza din care emerg si in care se reintorc toate cauzele energii dupa ce si-au epuizat potentialul specific creativ-distructiv.
Necesitatea corporalizeaza, constientizeaza si subiectiveaza, proiectand in constienta atot absorbanta trasaturile definitorii ale lumii si ale subiectului, cel care construieste-impune necesitatea, dar o si legifereaza ca autonoma de el, ca impunandu-I existenta.
Necesitatea exprima actiunea unei fiinte-cauze autonome, auto si hetero creative, din care emerg totalitatea formelor si schimbarilor, fie ele aspecte realitate, sau tipuri de subiectivitate conectata la realitate si la sine, prin constientizare, prin reflectarea reflectarii actului conectarii la realitate.
Necesitatea si credinta sunt criterii imperative, simultan fenomenalizante si subiectivante, sunt asumari interactive, legiferante activ si emotiv de subiectivitate.
Necesitatea asambleaza constienta concret si abstract cunoscatoare, capabila sa primeasca in profunzimea sa nelimitata diversitatea modurilor creatiei, iar credinta este fundamentarea necesitatii prin subiect, din interior, este procedura necesizarii necesitatii, este campul creativ de lume si persoana al constientei credincioase, umpluta cu produsele necesitatii, dar mereu dependenta de principiul absolut.
Credinta legifereaza necesitatea, necesitatea legifereaza realitatea si subiectivitatea conectata la realitate.

-Credem in cel care suntem, in modul cum ne individualizam corporal si spiritual, prin reprezentare, semnificare, discurs, tensiune si relaxare satisfianta, traite ca emotie.

-Credem in valoarea credintei legiferante a necesitatii, credem in capacitatea creativa specifica a necesitatii, credem in prezenta si continuitatea realitatii, credem in posibilitatea noastra de a explora, intelege si schimba lumea.

-Credem in puterea noastra de a ne investiga si intelege, de a ajunge candva capabili sa descoperim si folosim toate resursele persoanei.

-Dependent de principiul cauzal fundamentant ales, credem in autonomia lumii externe, sau in dependenta ei de subiect, apreciat drept factorul local fenomenalizant, produs de principiul absolut.

-Credem in autenticitatea continuturilor constientei noastre, in verosimilitatea reprezentarilor, in forta configuranta a gesturilor, in capacitatea comunicanta a cuvintelor, in capacitatea cunoscatoare a rationalitatii si in forta emulanta sau inhibanta a emotiei.

-Credem in intentiile, optiunile, scopurile si rezolvarilor scopurilor noastre, credem in diversitatea nevoilor, in felul cum le satisfacem, credem in traseele existentiale pe care le imaginam si parcurgem, stabilind sistematic cum sa ne propunem-definim, realizam si valorizam fiinta, explorand prin ea lumea reala autonoma sau calatorind numai prin performanta sugestivanta de realitate, a mintii noastre, singura in care exista o aparenta de lume si de persoana, introduse acolo de catre fiinta atot realizanta.

-Ne relaxam temerile precaritatii si fragilitatii fintei prin credinta ca “suntem produsul necesitatii”, ca suntem noi insine o necesitate eliberta de fiinta absoluta, ca apartinem unei totalitati-realitati continuu existente, care ne asigura baza substantiala si spirituala.

-Dependent de tipul credintei, credem ca suntem produsul creativitatii materiei si energiei, sau ca apartinem unei supra-spiritualitati permanente care ne aloca realitate, personalitate, dependenta si relaxare temporala a dependentei, prin cunoastere.

-Credem ca “a crede” este cel mai firesc si mai necesar demers fenomenalizant si autopersonalizant, al celui care isi cauta fiinta si care o gaseste in identitatea cu superfiinta permanenta.

-Credem in puterile mintii, in abilitatea noastra observationala, conceptuala si creativa, in amplitudinea si intensitatea emotiilor noastre, credem in valoarea trasaturilor noastre socializante, in felul cum ne individualizam si calificam semenii, cum ne raportam dinamic, intelectiv si emotiv la societate.

-Credem-asumam subiectivitatea efectiva si afectiva, sursa starilor externe si interne si ne acceptam cum suntem, legandu-ne ireversibil de necesarul fundament, prin care credem ca suntem.

-Credem ca suntem necesari si lumii in aceiasi masura in care lumea ne este necesara noua, pentru ca asamblam si legiferam realitatea si subiectivitatea, dar si pentru ca indraznim sa legiferam si punem in actiune si supra-subiectivitatea absoluta, din care credem ca emergem si noi si realitatea.

-A crede, inseamna instalarea necesitatii, reglementarea actiunii necesitatii, controlul necesitatii, justificarea necesitatii, dar mai inseamna constructia, legitimarea si absolutizarea subiectivitatii, prin conexiunea ei cu fiinta absoluta.

-Credinta induce actiunea auto-individualizanta prin care ne construim si asumam “eul’, tot credinta impune necesitatea dependentei eului nostru de supra eul absolut, cel care ne-a creat si imprumutat temporar “eul accesibil, eul asumat”.

-Credinta manifestata genereaza procedura intrarii in fiinta momentana prin auto-constientizare, a intrarii in lume, prin identificarea cu aspectul lumii, a intrarii in fiinta absoluta prin desprinderea de sinele propriu si de lumea externa si efortul asumarii identitatii cu fiinta absoluta, forta care produce-sustine si satisface-motiveaza fiinta noastra.

-Dar credinta este o raportare univeralizanta si subiectivanta mereu evolutiva, mereu constituanta sau degradanta de realitate, de subiectivitate, de actiune, ratiune si valoare in realitate.

Sistematic ne schimbam fundamentele crezuri, schimbam si metodele stabilirii, implinirii si valorizarii de crezuri, permenent introducem ceva sau sau extragem ceva din spatiul fiintei-credintei, al necesizarii absolute sau relative, al conditionarii accesului la super fiinta, sau numai la darurile si pedepsele ei.

La inceput omul a crezut modal si punctual , a crezut in imperativitatea formei naturale, a miscarii si calitatii formei, a crezut in corpul sau, in simturile sale, in miscarile sale, in mintea sa, in gandurile si simtamintele sale, in tot ce il exprima-inchide, prin ceace se crede si face, dar il  si deschide catre ceace ar mai putea crede si fi.
Pe masura ce auto-personalizarea prin credinta s-a perfectionat, omul a inteles cum sa actioneze conceptual asupra sa, pentru a actiona mai bine energo interactiv asupra lumii externe. Dar cel mai important este ca omul a descoperit felul in care sa isi manipuleze mintea, sau mintile semenilor, pentru a maximiza manipularea realitatii, capatand ceace numim  compact “cunoastere de lume, de sine si de semeni”.

-Cunoasterea este si ea o credinta dar mai rafinata , capabila de auto-justificare procedurala, capabila sa se valideze, sa se extinda sau respinga, sa confirme sau infirme ceva prin act rational.

-Actul corporal schimba nemijlocit ambientul, dar actul mental schimba continuu subiectivitatea dinamica si semantica, stabilind o stranie corespondenta intre cel ce suntem si infinita natura care ne inconjoara, natura care accepta sa fie cumva si prin noi, arunci cand descoperim cum sa actionam asupra ei pentru a elibera efectul asteptat.

-Actul intelectiv este mult mai ascuns costruit, mai greu de inteles si controlat, mai elaborat creativ sau legislativ de conditionare om-real, sau om-supra-real.
Constructivitatea semantica a necesitatii si consecintelor cere zeci poate sute de milenii de luare in stapanire a corpului prin spirit, si a spiritului prin criteriile auto-spiritualizarii rationale, dar este inca departe de a fi stapanita in totalitate, de a fi utilizata la limitele maxime ale posibilitatilor cognitiv-transformante.

-Cunoasterea prin operand lingvistic, sau cunoasterea conceptuala, este greu de cunoscut ea insasi ca procedeu infra semnificant, infra operant, meta-demonstrant, confirmant-infirmant sau evaluant.
Pentru a cunoaste-controla intelectiv lumea reala este nevoie de un limbaj, de un procedeu generator si interpretor de sensuri, sensul si conexiunea sensurilor fiind o alternativa la obiect si realitate, fiind o realitate construita si schimbata mental, un echivalent conventional dar veridic, al formelor si proceselor naturale.
Cunoasterea prin limbaj cere criterii atribuitoare de invarianta forma, invarianta relatie si invarianta cinetica, toate reconstituite in spatiul sensurilor. Cunoasterea lingvistica cere specificari de conexiunii uni sau bilaterale intre sensurile capabile sa simuleze optim formele si legaturile intre ele, compunand tablouri evolutiv-predictive ale realitatii.

-Cunoasterea semantica cere reguli operante si validante de mod operant, cere o ierarhie structurala, una procedurala si una evaluanta, cere tehnici inductiv sau deductiv demonstrante de posibilitate.

-Cunoasterea argumentant validanta, este “ formal rationala”, este axiomatic constructiva si verificanta de necesitate, in spatiul cauzal-natural sau super-cauzal.
Calitatea speciala a cunoasterii intelective de a fi demonstrant necesara, nu doar imperativ necesara, de a fi instrumental verificanta de posibilitate, independenta de marturia simturilor, o scot din spatiul credintelor calitative, spontane, confuz insa obligatoriu necesare, si o plaseaza in spatiul credintelor demonstrant auto-sustenabile.

-Cunoasterea semantica asistata de experiment este cea mai dinamica actiune-consecinta-utilitate, ea aduce sistematic in spatiul ipotezarii, confirmarii sau infirmarii ipotezei si valorificarii ipotezei, noi modele de realitate, noi variante concret, abstract sau emotiv subiectivante.

-Cunoasterea descopera noi metode de a fi-simtii, de a actiona-satisface, de a construi si valida cauzal individul, prin exploatarea cauzalizarii coerente a subiectivitatii si realitatii.
Cunoasterea poate amplifica si diversifica emotia, poate gasi noi surse emotivante sau noi mijloace de a induce, intretine sau inhiba emotivarea.

-Aceiasi cunoastere prin caracterul abstract sau practic, dar mereu innoitor de lume si de om, scoate din spatiul cognitiv momentan rezolvarile desuete ale nevoilor, definite ca proceduri satisfiante depasite tehnologic si formal, inlocuindu-le continuu cu alte acte satisfiante avand un randament configurant-satisfiant superior.

– Putem aprecia ca scopul credintei este sa stabileasca si fixeze ca necesara, ca autosuficienta siesi si prin asta obligatorie, o anume individualitate dinamica, intelectiva si afectiva, cuprinsa intr-un interval de dependente, om-real, om-om, om-colectivitate, om-supra om.

-Credinta la modul generic, teoretizant, localizeaza-impune ceace am putea numi o supra realitate imperativa, o necesitate activa, formatoare de realitate si de individualitate, iradiata de fiinta absoluta, dar mai instituie si “persoana umana sacralizata”, persoana normata interactiv si afectiv, iar in persoana sacra proiecteaza multipla conditionare si identificarea cu fiinta absoluta.

Ne construim si legiferam persoana:

-Prin fiinta cauza absoluta,
-Prin realitate,
-Prin actiunea auto si hetero-subiectivanta.
-Prin socializarea si standardizarea alternativelor subiectivitatii.

Cea mai veche varianta a credintei stabilizanta de supra-cauza, a fost “credinta gestual sau dinamic procedurala”, posibil prima varianta de ritual religios.
La inceput omul a inventat “gestul sacru”, inteles ca procedeu infra comunicant cu realitatea sau cu supra cauza responsabila de realitate.
Gestul sacru a fost incarcat cu posibilitatea de a intercepta si folosi in favoarea individului, ipotetica forta naturala sau supra naturala care misca realitatea, care hotara cum sa fie lumea si ce altceva mai putea fi.
Ritualul  dinamic asistat de un halou emotiv specific desfasuara o necesara inlantuire de miscari crezute capabile sa activeze potentialul dialogant al naturii supra-personalizate, convingand-o sa fie favorabila dorintelor celui care i se daruie prin ritual.

-Mai tarziu ritualul gestual-emotional s-a complicat, la el a fost adaugat ritualul semantic, care invoca printr-un discurs specific, fiinta absoluta si ii cerea ceva in numele credintei formale, invocand fidelitatea, intensitatea si profunzimea credintei in ea.

In credinta emotivant discursiva omul se adreseaza conceptual si emotiv, unei entitati mai mult ori mai putin personalizata, declansand starile ei prin dialog.
Dar si acest tip de ritual conceptual eliberant de posibilitate, este depasit de ritualul non gestual si non lingvistic, al identificarii intrinseci a fiintei credinciosului cu superfiinta creatoare de credincios.
Atunci cand se realizeaza coincidenta si echivalenta individualitatii create cu supra individualitatea creatoare, exterioritatea dispare, persoana dispare, iar credinciosul ramas fara lume si fara subiectivitate, poate prin supra cunoastere identifica felul cum supra eul absolut construieste eul ignorant, ii atribuie impresia realitatii si personalizarii externe, impresii false care dispar in atingerea identitatii creator-creat.

Spatiul variantelor credintei acopera diversitatea fundamentarilor cauzale ale lumii si individualitatii, prin statuarea necesitatii, a dependentei necesitatii de supra necesitatea fiintei absolute, in continua identitate de sine, din perspectiva sa, si in continua schimbare de sine, din perspectiva omului, a operei sale.

-O credinta formala, supra-subiectivant cauzala, conditioneaza subiectivitatea de supra-subiectivitate si realitatea de subiectivitate, anihiland convingerea omului in autonomia lumii de individ si de posibila determinare de sine prin sine.

-Credinciosul intrat in coincidenta cu principiul atot individualizant, respinge ireversibil exterioritatea, o aneantizeaza, ii experimenteaza efectiv inconsistenta substantiala si energetica, deasemeni ii constata lipsa de capabilitate intrinsec creativ-cauzala.

-Dar credinta prin aspectul necesar constructiv de subiectivitate, are un caracter competitiv-institutiv, fiecare detinator-practicant de credinta aparandu-si viziunea legic subiectivanta si conbatand sau negand credintele-subiectivari, care i se opun.

-O credinta concreta indica cine-ce anume este responsabil de ceva-cineva, in real si uneori incearca sa propuna si un mecanism creativ de obiect si de subiect, mai ambiguu sau mai precis construit si manipulat.

O credrinta formal supra cauzala, pretinde ca principiul absolut este intangibil, non-perceptibil, non-reprezentabil, non-experimentabil, uneori non conceptibil, sau numai partial conceptualizabil.
Super cauza absoluta este in religiile formale caracterizata ca numai lingvistic creativa, ca o pura comunicare semantica de la creator la creat, ca o interpretare de mesaj divin de catre subiectivitatea relativa, distribuita pe mai multe planuri individualizant-cognitive.

-Fiinta absolua este numai personal abordabila si preluabila, iar identitatea creator-creat se obtine printr-o angajare-daruire totala a credinciosului catre principiul creator, daruire in care dispar lumea, individul si nevoile lui, dar cumva apar si se clarifica supra-actele lingvistic creatoare de subiect si de realitate prin subiect.

Leave a Reply