Categories

A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

JOCUL LINGVISTIC

Pentru a avea impresia ca inteleg si controleaza lumea in care se afla, pentru a isi compara, confrunta sau amplifica calitatile fizice, intelective si afective, pentru a se distra, a inlocui o lume cu alta, oamenii au inventat jocurile.
Orice joc este un proces creativ, este un simulator sau creator de realitate, de individualitate sau colectivitate specific activa, el ofera prin manipularea coordonata a unor indivizi sau obiecte conventional alese, o alternativa la lumea externa sau o varianta noua de fiintare a individului sau grupului socializat.
Odata intrat in angrenajul obiectual-procedural, jucatorul patrunde in ceace am putea numi transa participativa la lumea jocului, stare in care lumea reala dispare sau se estompeaza si este inlocuita cu o vointa-actiune-realitate izvorata din individ.
Intrand in spatialitatea si temporalitatea creata de actiunea si psihoza jocului, jucatorul are impresia ca actioneaza fara limitari, ca este liber in intentie, miscare, gandire si simtire, ca se afla in alta lume unde vrea si poate orice fara restrictii, nesupus legilor sau capriciilor naturii care ii impune o anume existenta, pentru a ii ingadui sa supravietuiasca.
Jocul satureaza perceptia si mintea jucatorului oferind impresia ca natura nu mai este o exterioritate straina si stranie, uneori previzibila si disponibila, alteori opaca si agresiva, care se joaca ea cu fiinta lui, dovedindu-I mereu ca el-omul, nu este o existenta necesara prin sine, este doar un efect volatil al jocului natural, efect care apare, se manifesta si dispare atunci cand vrea natura, atotputernicul facator si distrugator de fiinte si vointe.
Jocul face viata mai suportabila, predictibila si transformabila, el formeaza si intareste personalitatea, da individului resurse de a se pastra competitiv in conditii dificile, inlocuind temporar scena enorma si de neinteles a realitatii (care ii ocupa simtirile, ii manipuleaza constienta si ii pune la incercare ratiunea), cu alta lume care asculta de el, care ii indeplineste toate dorintele.
Exista o diversitate de jocuri si inca se mai inventeaza, sau se schimba regulile celor deja cunoscute si practicate.
Exista jocuri static si dinamic configurante, jocuri aleator sau selectiv combinative, jocuri competitive, jocuri strategice cu final inevitabil sau care pot dura oricat, fiecare tip de joc reconstituind partial realul sau individul in contemplare sau confruntare cu sine, cu semenii si cu lumea sa.
Un joc este definit prin:
1-Campul de joc, prin spatiul in care se desfasoara,
2-Piesele sau componentele jocului, acele forme sensuri care puse in diferite pozitii si legaturi sau miscate ingenios, dezvolta starile sau fazele jocului,
3-Regulile de joc care indica ce actiuni aplicabile pieselor, partenerilor si adversarilor, sau chiar spectatorilor, sunt permise si care sunt interzise.
4-Participantii la joc, cei care au acces la spatiul de joc, la obiectele jocului, care respecta regulile jocului si creaza fazele jocului.
5-Conditiile finalizarii jocului cu atribuirea victoriei si recompensei.
-Primul joc neinventat de om , la care omul a participat fara voie, obligat sa invete sa il joace si uneori sa si castige, a fost jocul natural privit ca o nesfarsita desfasurare de forme, proprietati, energii si schimbari care capteaza si conditioneaza fiinta, determinand-o sa se adapteze sau sa renunte la fiintare.
-Al doilea joc, imaginat si jucat de om, a a fost replica personala, cu timpul socializata la formele si miscarile jocului natural, cuprinzand multimea intentiilor, gesturilor si atitudinilor mentale, reprezentante semnificante, corelante si comunicante de aspect natural.
-Al treilea joc a fost si a ramas jocul individului cu sine, jocul auto-personalizant, jocul descoperirii, formarii si specializarii progresive a calitatilor perceptuale, gestuale, conceptuale si afective, fiecare din aceste capabilitati interactive fiind simultan o componenta, o regula procedurala, o actiune satisfianta si un efect premiant sau frustrant.
-Al patrulea in ordinea aparitiei, de o importanta deosebita pentru personalizarea superioara si valorificarea resurselor intelective ale individului, a fost jocul societal, jocul dezvoltarii acelor relatii si actiuni cooperante sau conflictuale, care pun subiectii in contact permanent, le impun dependente reciproce, ii fixeaza intr-o imensa retea de legaturi,  de permisivitati si restrictii.
Socialul definit ca real modificat de actele supravietuirii unui ansamblu integrat, influenteaza profund si sistematic individul, ii schimba comportamentele, sentimentele si valorile, il desprinde progresiv de natura, inchizandu-l ca intr-un pantec matern, intr-o lume preparata, care ii satisface mai bine fiinta dar o si izoleaza de lumea pura, inca neperturbata de raportul social.
-Jocul natural se poate juca intr-un numar nelimitat de variante, dependent de obiectele si miscarile alese , de regulile procedurale, de scopuri si consecinte, fiecare alegere de obiect-actiune-efect, generand si recompense si sanctiuni, functie de calitatea jucatorului, de complexitatea si imprevizibilitatea spatiului de joc.
-Jocul personalizant, al omului cu sine, este deosebit, el implica identificarea propriei fiinte-realitati si descompunerea-recompunerea acestei fiinte polarizate in forme, forte, actiuni, reguli si finaluri, fiecare trasatura daruind o individualitate si un pachet satisfiant sau punitiv, in interiorul acestei individualitati.
Jocul personalizant ofera individului contact cu propria si necunoscuta sa fiinta-realitate, cu multimea nelimitata de ipostaze ale simturilor, nevoilor, starilor corpului si mintii, fiecare ipostaza oferind o lume distincta compatibila cu o intentionalitate si actiune distincta.
Jocul cu reprezentarea construieste treptat spatiul, timpul, formele si regulile de joc, jocul cu dinamica corporala identifica, activeaza si conexeaza intentiile declansante de joc gestual-natural, iar jocul cu starile minti, jocul intelectiv, este jocul suprem in care realul, individualul si socialul se unifica, devenind o singura realitate simultan daruita si refuzata individului.
Jocul mintii cu propriile resurse reconstituie realitatea si individualitatea prin limbaj, o pune permanent la dispozitia subiectului, aducandu-i acestuia noutatea absoluta a posibilitatii experimentului mental, a actiunii asupra naturii sau persoanei semantice, mereu disponibile, modelabile in memoria sa, de unde pot fi eliberate sau unde pot fi depozitate, doar prin vointa unui gand distinct.
In jocul mental lumea se legifereaza conform cunoasterii sau vointei jucatorului, iar evenimentele se petrec dintr-un motiv determinat, emergent din practica cotidiana, din ingeniozitatea fanteziei, din rigoarea ratiunii individului, sau din vointa unei supra fiinte care isi face propriul joc atot creativ.
Jocul rational creaza piesele fenomene, stabileste relatiile intre ele, descopera sau propune regulile-cauze ale schimbarilor naturii, analizeaza ce anume miscare produce un anume efect, cum trebuie gandita si executata fapta pentru a instala in lume calitatea dorita. In jocul mintii cu sine ea incearca sa gasesca motivele eficientei sau inutilitatii diferitelor combinatii de gesturi, sa descopere dependente act-efect, sa valorifice prin memorare si reluare toate miscarile aducatoare de satisfactii.
Orice joc poate fi tratat ca un limbaj, piesele jocului alcatuind vocabularul, gandit ca multime a acelor forme sensuri care conectate in diferite feluri genereaza descrieri-simulari ale spatiilor naturale, personale sau sociale.
Jocul lingvistic poseda reguli sintactice si semantice. Regulile sintactice identifica si impun criteriile de corecta corelare intre piesele sensuri, pentru a crea o compozitie stabila si coerenta, regulile semantice specifica modul de constructie-interpretare-modalizare a formelor-sensuri si a lanturilor de cuvinte-sensuri. Tot regulile semantice indica si relatiile de echivalenta traductiv semnificanta intre sensuri sau siruri de sensuri.
Scopul sau finalul unei partide de joc lingvistic este formarea in spatiul interpretant al individului, a unei realitati simbolice, cat mai asemanatoare structural, relational, conditionant interactiv si personalizant, cu lumea externa, transpusa in obiecte sens si conditii reglementante si comunicante de relatie si evolutie obiectuala.
Jocul lingvistic seamana partial cu un joc spatial configurant in care se aleg un set de forme geometrice de baza si se propune constructia a cat mai multor compozitii stabile, surprinzatoare prin aspect.
Dar exista si o diferenta semnificativa intre alcatuirea unor configuratii primare si asamblarea unor sensuri, ca si intre conexarea conditionanta a formelor reale si corelarea sensurilor. Obiecte reale au o invarianta modala bine determinata si stabila, iar in agregatele multi-obiectuale sunt pasive, nu isi stabilesc singure vecinatatile si conditionarile reciproce, fiind in totalitate manipulate de individ. Sensurile sunt forme subtile care poseda si dependenta si autonomie de individ, ele impunandu-si pozitia si relatiile in agregatul discursiv, prin conditia coerentei semantice globale, obligand jucatorul sa le distinga si memoreze toate alternativele invecinant semnificante relevante si sa le foloseasca ingenios pentru a separa semantic legitatea naturala si a o folosi in satisfacerea nevoilor.
Utilizand limbajul omul a inventat cu timpul si jocuri conceptual cauzale formale, cantitative, care in rol de unelte mental experientiale il ajuta sa schimbe mai eficient si la o scara mai mare ambientul.
In jocul lingvistic obiectele sensuri sunt ele insele creative, sunt vii, sunt capabile sa se hraneasca cu informatie modalizanta, cu intentie, obiect si gest, folosind mintea individului ca rezervor de alternative existentiale, ca simulator al campului fenomenal si al personalitatii jucatorului uman.
Limbajul natural demonteaza conventional dar exterm de complicat realitatea, intr-un set finit de module forma, relatie, proprietate, miscare si conditionare uni sau bilaterala intre toate, separand structuri sens primare si propunand regulile constructive, generante ale oricarei scenarizari fie ea naturala, individuala sau sociala.
Dar e inselator sa credem ca in natura exista obiectele, proprietatile si miscarile care in limbajele naturale au nume si sensuri specifice.
Conditia aparitiei limbajelor naturale este capacitatea omului de a manipula configurant  reprezentarea senzoriala a realitatii, de a trasa in spatiul natural construit aproximativ si ambiguu, pe baza materialului furnizat de observatie si a experientei interactive gestuale cotidiene.
Un sens nu este un obiect, nu proiecteaza in mintea interpretorului o forma distincta sau o schimbare ambientala distincta, sensul comunica ceva ce nu se percepe si reprezinta, dar asista si clarifica orice reprezentare, o face familiara, coerenta, folosibila.
Putem compara fiecare sens cu o micro sau macro matrita statica sau dinamica care separa in angrenajul fenomenal diferite componente si legaturi intre ele, permitand semnificatorului sa isi construiasca propria realitate in ceace am putea numi ‘reprezentarea semantica a naturii, reprezentare in care formele nemijlocite sunt inlocuite cu formele semantice, fiecare forma semantica ingloband si echivaland cate o multime de forme fenomenale unificabile printr-o trasatura comuna.
Abilitatea individului de a izola trasatura comuna relevanta a unei colectii de obiecte sau miscari naturale, determina performanta semnificanta si fundamenteaza functia comunicanta a limbajului.
Reprezentabilitatea primara ofera material de procesare iar identificarea nucleelor de similitudine a diferitelor colectii de obiecte sau evenimente da amplitudine si generalitate zonei comune a fragmentelor de real inchisa intr-un sens.
Dar punand impreuna sub acelasi sens o multime de obiecte-schimbari naturale sau personalizante care sunt la prima vedere diferite si ale caror criterii de asemanare cer un proces indelungat de observare si manipulare, este inevitabil sa apara unele diferente sau imprecizii in dimensiunea unificant modalizanta a sensurilor.
Din diferentele de evaluare a asemanarilor si deosebirilor intre grupurile de forme-miscari supuse unificarii si semnificarii rezulta o inevitabila ambiguitate a semnificarii cuvintelor conexate in diferite lanturi discursive, o diferenta de interpretare a lor, care poate duce la o comunicare imprecisa sau deficitara in anumite situatii.
Aceasta ambiguitate a desemnarii-echivalarii unui cuvant-sens cu mai multe forme sau situatii, constituie forta si slabiciunea semnificarii facand din limbaj un mediu modelant calitativ, aproximativ, metaforizabil, dar capabil sa creeze prin sensurile lui laxe, uneori contradictorii, limbaje mai precise cu potential modelant cantitativ, cum sunt limbajele matematice.
Ipotetic, pentru ca inca nu stim cum anume asambleaza si interpreteaza mintea noastra un sens, actul semnificarii implica capacitatea individului de a izola sau propune o zona modala comuna intr-un ansamblu de parti naturale sau trasaturi subiectivante.
Cu toate ca pare neverosimil omul mai mult propune decat extrage o caracteristica de modala distincta conexabila unei multimi de reprezentari, ceace numi realitate adica prima transpunere in reprezentare a mesajului fenomenal nefiind compusa din acele forme si transformari pe care le distribuim in jurul nostru situandu-ne in peisajul ambiental.
Mecanismul semnificant isi construieste progresiv criterii de trasare a unor frontiere separante de geometrie, culoare, miscare, sunet, gust sau miros, sau combinatii ale acestora, folosond experienta cumulata a multor generatii de agentii semnificanti, dar aceste strategii ale  constructiei reprezentarilor lingvistice, a arhitecturilor semantic modale ne raman ascunse, ele functionand inconstient, oferindune numai posibilitatea alegerii si conexarii specifice a cuvintelor cand vorbil, sau decodarea dimensiunii lor unificant modale cand le ascultam si intelegem.

Se poate spune ca limbajul prin procedurile semnificante daruie individului o noua vedere, prin care realitatea arata cu totul diferit de felul cum o asambleaza reprezentarea primara, neregularizata semnificant. A da nume-sens este identic cu a distinge progresiv mai clar in ce fel de lume te afli, din ce componente e alcatuita, ce rel;atii sunt intre ele, cum anume arata si se produc modificari. Sa ne inchipuim ca privim lumea printr-un instrument optic care la inceput nu este adaptat vederii noastre si nu ne permite sa distingem precis frontierele despartitoare intre formele si miscarile vag  observate.
Pe masura ce reglam instrumentul, peisajul incepe sa se distinga clar, sa ne indice unde incep si unde se termina suprafetele continatoare ale formelor, sau ce fel de miscari dezvolta acestea in spatiul observat.
Dar pentru a distinge clar si stabil alcatuirea unui peisaj trebuie ca in prelabil sa avem in memorie esantioane standardizate ale componentelor prin care descompunem si recompunem peisajul. Limbajul este un asemnenea mecanism modalizant, el indica metodele de a trasa frontiere de specificitate si stabilitate structurala sau cinetica intr-un spatiu potrntial obiectual, el ne propune un mod de demontare  a tablourile naturale in factori primi, acestia fiind acele parti pe care le atribuim realitatii si pe care le distribuim in spatiul extern numai atunci cand stim sa vorbim si intelegem. Asta nu inseamna ca omul ca si alte vietuitoare nu poseda un mecanism reprezentant modalizant prelingvistic, numai ca acesta nu furnizeaza forme si schimbari, sau nu de precizia, complexitatea si corelabilitatea celor la care avem acces cand invatam sa vorbim si sa intelegem. Cand stapanim sensurile putem primi informatii despre cum sa separam sau punem impreuna componentele lumii noastre, cum sa calificam dupa diferite calitati, cum sa le alocam diferite caracteristici functionale si sa le utilizam pentru a satisface nevoile.
Faptul ca invatam sa vorbim destul de lent, avand nevoie de cativa ani pentru a ne insusi dimensiunea modala a vocabularului de baza, ca invatam intreaga viata cum sa extindem semnificarile, cum sa le echivalam intre ele, este un indiciu al complexitatii actului semnificant, al caracterului creativ al sensurilor, care pur si simplu impun lumii o alcatuire dar o si modifica permanent.
Pe masura ce procedurile semnificante se schimba, ingloband sau inlaturand din anvelopa unificant modalizanta difertele trasaturi ambientale sau subiectivante devenite nerelevante si inlocuite cu altele noi, dispunem practic de alt limbaj care ne plaseaza in alta lume compusa din entitati, calitati si actiuni diferite.
Pare exagerata afirmatia, dar prin intermediul limbajului noi ne inventam acea lumea in care suntem capabili sa existam, in care stim sa propunem forme si transformari, in care ne proiectam intreaga noastra experienta existentiala, unde depozitam si utilizam toate intrebarile si raspunsurile, toate problemele si solutiile pe care le-am acumulat inventand si parasind sensuri in favoarea altora noi.
Ne construim semantic arhitectura modal interactiva a realitatii folosind informatia perceptuala transpusa in ceace am putea numi reprezentari spontane, dar principala sursa a capabilitatii semnificant-modalizante provine din ceace numi cunoastere, din practica colectiva a nenumarati oameni care si-au lasat fiecare mai mica sau mai marea amprenta semnificanta in spatiul enorm, mereu fluctuant, al atribuirilor de sens.
Simturile ne comunica informatia pe baza careia putem construi alternative ale fenomenalitatii, dar ele singure nu ne spun in ce fel sa decidem asupra unei anume variante obiect sau proprietate, cum sa demonstram ca o anume forma-calitate-miscare, din alternativele optional separabile, este mai buna decat restul, ca daca o alegem pe aceasta ca anume parte a realitatii, realitatea insasi devine mai capabila sa ne satisfaca nevoile.
Pentru a separa, sau pentru a proiecta in reprezentarile spontane, daca cumva ele chiar exista, acele regularitati structurale si interactive care definesc ceace numim realitate naturala, ne trebuie principii obiectualizante si dinamizante, iar acestea se construiesc progresiv pe masura ce oamenii propun alternative forma-schimbare, le folosesc, le identifica performantele si limitele satisfiante, apoi le schimba cu altele  mai capabile sa le ofere ce doresc.
Trebuie subliniat ca plauzibilitatea si eficienta separarii realitatii in componente forma si actiune depinde de capacitatea noastra de a separa izola vectorul cauzal, de a identifica in ce fel se leaga impreuna evenimentele, cum se influenteaza miscarile intre ele, ce anume stare dintr-o lant fenomenal este conditionata de alta anterioara si in ce fel va influenta o stare naturala ulterioara.
Pentru a se misca relevant, pentru a manipula eficient formele naturale omul trebuie sa identifice acele regularitati interactive care exprima coerenta relatiei intre actul personal si raspunsul natural. Este usor sa actionezi haotic, sa misti la intamplare diferite obicte aflate in aria de manipulabilitate gestuala, dar extrem de greu sa adaptezi gestul la obiect, sa inventezi acel act corect care pune obiectul in pozitia, relatia, miscarea sau dobandirea proprietatii dorite.
Criteriul cauzal este forta care orienteaza subteran dar permanent fluxul schimbarilor naturale, ioar atunci cand gestul asistat de limbaj a inceput sa surprinda functional acest agent subtil, actele umane au devenit tot mai eficiente, mai capabile sa gaseasca calea de actiune care extrage fara prea multe incercari ratate efectul asteptat.
Gestul este primul creator dar si primul comunicator de realitate, calitate care ii da dreptul sa fie calificat ca limbaj, ca prim limbaj cu potential semnificant.
Datorita contactului nemijlocit cu fiecare obiect natural pe care il diferentiaza-manipuleaza, gestul nu are potential generalizant, nu surprinde destul de precis si mai ales nu poate comunica trasaturile specifice sau comune ale diferitelor obiecte sau miscari, elemente necesare pentru constructia complexei invariante modale unificate care sustine semnificarea lingvistica.
Limbajul natural da individului tot ce nu ii ofera gestul adica generalitate modalizanta, amplitudine dar si stabilitate semnificanta, fiecare cuvant absorbind-echivaland in dimensiunea sa pluri modala cate o familie de obiecte-calitati.
Sensurile lingvistice se deosebesc de sensurile gestuale prin capabilitatea de a actiona intr-un ambient simulat mental, prin flexibilitatea recombinarii lor, prin viteza de conexiune si demontare, prin posibilitatea verificarii rapide a unei multimi de alternative procedurale, a evaluarii potentialelor erori si corectia lor mentala.
Procedura semnificanta poate fi aproximata cu privirea printr-un instrument optic magic nu amplificator si clarificator ci creator de realitate, care ofera fiecarui observator semnificator, mai mult ori mai putin calificat, accesul la varianta unei lumi fenomenale personale, dependenta modal partial de capabilitatea lui perceptiva si interpretanta de mesaj natural, dar dependenta in cea mai mare parte de capacitatea lui de a propune modalitate ambientului pe baza experientei lui inteactive.
Numeni nu poate stii unde incepe si unde se termina un obiect real, daca nu actioneaza asupra lui, daca nu il dizloca din spatiul care il contine si il pozitioneaza in alt interval spatial.
Izolarea miscarii este insa mult mai complicata si mai conventional modalizanta, dependenta de utilitatea efectelor care provin din separarea diferitelor alternative cinetice
Sensul ca operand trasator de modalitate comunica rapid fiecarui utilizator in ce fel de realitate se afla, din ce fel de obiecte si calitati este alcatuita, ce feluri de miscari o anima, ce relatii intre formele si miscarile propuse-impuse de sens, sunt prioritare in acea realitate complet dar inconstient modalizata de individ.
Cum natura este extraordinar de diversa pentru a o cuantifica modal prin operandul semantic, adica pentru a o demonta in matrite forma, miscare si dependenta interactiva si a folosi aceste module forma si module miscare in reconstructia verosimila a oricarui eveniment, omul a creat si refacut de nenumarate ori anvelopele semantic configurante de realitate, pentru a obtine cele mai bune variante fenomenale momentane, pentru a isi oferi cea mai buna realitate din cele disponibile prin mesaj senzorial si reprezentare.
Dar daca reprezentarea semantica este necesar diferita de reprezentarea directa, senzoriala, am fi inclinati sa credem ca reprezentarea efectiva, adica felul in care discernem nemijlocit natura in imagine, in sunet sau in alte feluri de obiectivari, ne daruie o realitate autentica.
Intensitatea si verificabilitatea reprezentarilor naturii sugereaza necesitatea identitatii intre felul in care vedem, auzim sau modalizam prin alt simt si ipoteticul fel in care este natura, independent de observator.
Aceasta identitate sau diferenta necesara intre presupusa lume autonoma si lumea daruita subiectului de simturi si limbaj, a fost initial un subiect de disputa filozofica, veche de milenii, care a scindat clubul ganditorilor cei mai abili sau mai insistenti, in doua tabere, cea a acceptorilor de realitate autonoma si a celor care negau naturii o existenta independenta de subiect.
Nu discutam aceasta alegere de varianta realitate, care paradoxal nu influenteaza in nici un fel calitatea vietii individului.
Indiferent in ce lume suntem sau ne credem, (daca noi facem lumea sau lumea ne face), relatia intre om si lumea sa ramane aceiasi cat timp nu poate descoperi cum ar putea transforma optiunea de lume in capabilitatea de a amanipula diferit aceasta lume, dependent de originea pe cate o aloca acestei lumi.
Este incontestabil ca nu ne inventam liberi realitatea, ca nu propunem modalitate si evolutivitate lumii, fara nici un criteriu modalizant care ni se comunica cumva, dar procedeul scindarii realitatii in parti distincte este conventional si personal, este rezultatul unui cumul de factori, observationali, experientiali si decizionali care duc la o varianta unica de realitate.
Limbajul nu este numai creatorul, el este si mediatorul intre realitatile personale, fiecare sens extrage din mintea fiecaruia un interval de realitate distinct, dar nici un sens nu comunica unui interpretant de sens ce anume semnifica-modalizeaza partenerul de discurs, atunci cand elibereaza sau primeste si intelege cuvintele celuilalt.
Stiind numai cum intelegem noi cuvintele, dar nu si cum le interprteaza modalizeaza partenerii de dialog, facem presupunerea cea mai simpla ca si ceilalti le inteleg la fel, eroare inevitabila, pe care o constatam abia cand nu ne mai intelegem cu altii, cand credem ca am spus ceva distinct si constatam mirati ca am fost intelesi incorect sau deloc intelesi.
Fiecare om vede cumva lumea, dar cu putina reflectie oricine poate constata ca aceasta viziune-reprezentare proprie se modifica in timp, conditionata de experienta sa , de contactul permanent cu reprezentarile altora, de societatea in care se afla.
Un peisaj nou, oricum ar fi, are o anume nedeterminare, o anume imprecizie structurala, relationala si functionala la inceput, pina ne familiarizam cu el, pina culegem destule informatii pentru a caracteriza mai coerent si stabil toate componetele percepute, pentru a stabili dependentele intre ele si felul in care trebuie sa actionam pentru a primi  un anume raspuns de la fiecare.
Cuvantul “competenta” caracterizeaza pe cel care isi construieste reprezentari functionale, naturale sau sociale corecte, care poseda suficiente cunostiinte pentru a folosi la maxim o anume modalitate, iar competenta nu este spontana, nu se primeste prin reprezentare ci prin actiune, prin exersare gestuala si lingvistica, de lunga durata si plina de dificultati.
Fiecare om vede geometric, cromatic, relational si interactiv, diferit de semenii sai, iar daca numim in acelasi fel lucrurile si situatiile, nu inseamna deloc ca le obiectivam si dinamizam la fel.
Toate Imaginile, toate formele sonore, de gust ori miros sunt constructii subiective bazate evident pe mesaje fenomenale, dar reorganizate lingvistic, precis diferentiate modal numai printr-o indelungata semnificare si interprtarea a semnificarii.
Oricat de ciudat ar suna, realitatea fara subiect interpretor, daca ea exista, nu contine stele sau planete, munti sau fluvii, copaci, flori si fructe, acolo nu exista multimea de fiinte active care populeaza reprezentarile noastre, si inevitabil nu exista nici oameni independenti de oameni.
Intram intr-un paradox daca afirmam ca omul exista si pentru sine si autonom de sine, autonomia de sine fiind o contradictie, ca si cum am fi “om’ asa cum ne credem, dar am mai fi “om intr-un fel inaccesibil reprezentarii sau conceptualizarii”, acest “Om autonom” nefiind si neputand fi perceput, reprezentat, semnificat si controlat.
In concluzie, independent de om, logic nu exista stari modale ale realitatii, adica setul de forme si  actiuni cu care ne inconjuram si pe care le dorim, facem si consumam toate felurile, crezand ca astfel facem ceva si naturii personale si naturii autonome, ca schimbam ceva si in mintea noastra dar ca schimbam ceva si intr-o realitate distincta de mintea noastra, care realitate exista si se manifesta fenomenal fara subiectul creator de aspect realitate.
Omul poseda mai multe simulatoare de realitate si de individualitate, primul fiind reprezentarea bazata pe procesarea perceptiei, al doilea simulator ar fi cel lingvistic, care impune o regularizare unui pachet de reprezentari prin intermediul matritei semantice.

Simulatorul lingvistic are si alte posibilitati decat conventionalizarea modala a reprezentarilor, el este capabil sa determine o varietate de legaturi intre starile modale, sa stabileasca ceace numim “cauzalitate naturala”, cauzalitatea localizand tipurile de conditionari structurale si interactive intre formele si schimbarile semantic reprezentate.
Identificarea si cuantificarea diferitelor variante de cauzalitate este efectul actului cunoasterii, a acumularii de experienta configuranta, descriptiva si predictiva folosind limbajul.
Daca numai prin limbaj cuantificam obiectual si interactiv aspectul fenomenalitatii, si tot lingvistic il organizam cauzal in diferite variante, rezulta ca nici o vietuitoare nu poate reprezenta distinct si stabil lumea sa, daca nu poseda un limbaj minimal, un procedeu de a aloca marcaje conventional echivalante la partile ambientului, de capacitatea de a construi si interpreta sensuri, de a compune invariante obiect si proces, folosind matritele lingvistice.
Doar presupunem, dar nu putem demonstra ca numai prin intermediul limbajului se pot trasa frontiere obiectivante si functionale relevante in reprezentarea mesajului natural, iar fara limbaj nici un biosistem nu isi poate oferi o realitate determinata si reproductibila, continatoare de forme-functii care combinate ingenios ii satisfac nevoile, ii asugura supravietuirea.
Limbajul are un rol deciziv in evolutia individului, el face realitatea dependenta de individ, sau invers, face subiectul autonom de lumea sa, pe care prin intermediul sensurilor si a regulilor descriptiv-creative o controleaza structural si evolutiv cum vrea in limitele imaginatiei si competentei lingvistice.
Limbajul inverseaza fluxul percdeptiei deplasand realitatea, personalitatea si socialitatea in interiorul persoanei permitand “celui care vorbeste si intelege” sa fie unde vrea si cand vrea, sa faca ce vrea, sa ofere sau pretinda orice, sa isi puna semenii in orice situatie imaginabila, fara sa actioneze direct asupra lor.
Odata posesor de performanta lingvistica omul isi creaza o lume proprie, in care se inchide ca intr-un adapost ideal care ii ofera orice surpriza sau facilitate numai gandind-o suficient de precis si coerent.
CALITATILE LIMBAJULUI

AUTO DISCURSIVITATEA
Spre deosebire de jocurile comune care sunt oprite cand participanti ies din joc, jocul lingvistic nu inceteaza a se desfasura cat timp subiectul functioneaza perceptual, intelectiv si emotiv.
Jocul discursiv este activat cand omul oarecare decide sa comunice ceva semenilor sau sa discute cu sine asupra unui subiect, dar se desfasoara si autonom de intentia discursiva personala, oferind permanent mintii gandul lingvistic, propunand, tem,e, situatii si scopuri celui care nu le cauta, nu le creaza intentional, dar le primeste permanent.
Avem doua feluri de participari la actiune, una sistematic intentionala cand selectam, punem in opera si urmarim constient un scop, controlandu-i permanent gradul de realizare, alta partial inconstienta, cand suntem condusi de actiune, cand ne miscam, vorbim, intelegem si gandim spontan, fara premeditarea gestului sau cuvantului, care isi gasesc singure forma si calea de eliberare, fie aceasta spre sau contra intereselor noastre.
Actiunea permanent constienta este dificil de realizat, ea cere o atentie continuu centrata pe campul de operare, cere luarea in apreciere a diferitilor parametri ai spatiului si mijloacelor de actiune, a prezentei si rolului diferitilor parteneri si a masurii in care se indeplineste sau nu ce dorim, pe masura ce actionam.
Actiunea sistematic constienta cere contolul decizional al modalitatii de participare, a felului in care procedam, a efectelor rezultate si a corectiilor necesare, atunci cand efortul nostru nu duce la situatia asteptata.
Suntem mai focalizat constienti cand invatam ceva, cand uneltele pe care trebuie sa le manipulam sunt nefamiliare, cand corpul nu poseda abilitatea interactiei gestuale iar mintea capabilitatea deciziei rapide de continuare sau schimbare a procedurii in raport cu efectul rezultat. Spontaneitatea, caracterizata prin partiala inconstienta a selectiei modului de operare caracterizeaza rutina procedurala, cand ceace vrem sau ni se propune-impune sa facem ne este bine cunoscut, cand nu avem surprize sau nu surprize incontrolabile in desfasurarea actiunii, cand corpul si mintea poseda un algoritm operant prestabilit pe care il parcurge corect, fara controlul permanent al eului intentional, care poate si actiona si gandi la altceva.
Intentionalitatea este o functie situant-implicanta cu potential anticipant, ea predetermina partial sau complet ceace vom face efectiv in urmatorul interval de timp, care interval se poate intinde de la secunde pina la ani de zile. Prin intentie ne scindam subiectivitatea, desprinzand-o de real si proiectand-o in lumi mentale, similare sau diferite de lumea fenomenala, lumi care pot fi explorate si valorificate de imaginatia autorului.
Putem distinge doua intentionalitati, cea subordonata aproape continuu constientizarii si cea selectabila si activabila spontan, ca si cum cineva distinct de noi dar inclus in persoana noastra stie precis cand si cum sa facem ceva, si ne actioneaza fara sa ne ceara acordul, facandu-ne mai degraba martor, sau spectator, decat jucator implicat si responsabilizat, pe umerii caruia cade continuu cautarea si gasirea miscarilor momentane care intretin la un nivel superior spectacolul.
Dar si intentia constient selectata si cea spontana sunt controlabile meta intentional, asta insemand ca posedam o supra intentie selectanta de intentii prin care putem opri cand vrem actiunea in desfasurare.
Jocul lingvistic pare sa nu se supuna nici unei meta intentionalitati inhibante, el se joaca cand il activam constient, dar se joaca si singur, alimentandu-ne constienta cu o discursivitate la a carei alcatuire nu participam, sau daca o facem nu stim cum si de ce o facem, nu stim cine din fiinta noastra discuta permanent cu noi, fie ca o dorim sau nu.
Cand primim spontan ganduri suntem in ciudatul rol de actor si de spectator prefabricat, participand efectiv dar spontan intentiona la continutul discursivitatii, sau separandu-ne de ceace ni se spune sau ne spunem, ca si cineva din noi disctinct de eul nostru, ar vorbi iar altcineva din noi, diferit de persoana noastra ar intelege, iar cel care suntem ca “eu asumat”, ar asista neutru sau doar curios la dialog.
Vorbim si intelegem intentional, motivati de ambient, de parteneri, de scopurile prioritare, vorbim, si spontan daca avem cui ne adresa, dar cand toate intentiile precise de a fi undeva si a face ceva se finalizeaza sau depreciaza, cand partenerii dispar, jocul lingvistic incepe sa se joace pe cont propriu, trimitand in partea interpretanta a mintii tot felul de mesaje, declansand si intretinand un dialog al fiintei noastre necunoscute cu fiinta cunoscuta, fiind jucator si spectator fara voie.
Toti ne intrebam la un moment dat de unde vine vorbirea mentala spontana, cine si cum o creaza si ce efecte are ea.
Exista si explicatii ale discursivitatii incontrolabile pusa pe seama inconstientului, a straturilor profunde ale subiectivitatii unde este construit si de unde se poate declansa intentional sau fara implicare mecanismul personalizant momentan.
Dar daca exista in noi un algoritm individualizant, iar noi nu stim cum functioneaza si nu participam explicit la decizia de a fi cumva momentan, am putea trage concluzia ca suntem de fapt o personalizare multipla, ca ne identificam si valorificam doar o parte din aceasta persoana si cunoscuta si surprinzatoare, dar ca mai exista in noi o super entitate, care ne creaza fiinta momentana sau fiinta macro temporala intinsa pe durata unei vieti, “fiinta eu” care este o surpriza pentru noi, dar nu si pentru cel care o asambleaza si ne-o pune la dispozitie progresiv.
In dialogul interior mintea isi ofera fara intentie si fara control o stare discursiva, isi construieste fara acordul sau dezacordul nostru o realitate sau o situatie individualizanta, in care isi proiecteaza o individualitate proprie diferita de cea pe care o acceptam intentional.
Gandim adica construim discursiv o lume si o persoana constient, dar o facem si inconstient, constientizand doar efectul interpretarii discursivitatii.
Unde si cum se formeaza gandurile care se formeaza si inteleg singure, cine anume le alcatuieste semantic, cine le intelege si cu ce consecinte, iata intebari vechi si banale care nu au inca un raspuns multumitor.
Fapt este ca jocul lingvistic autoactiv se instaleaza progresiv in mintea noastra, apoi ne ocupa si capteaza in asa fel personalitatea incat nu ne mai ingaduie sa dispunem in totalitate de eul nostru auto-personalizant, impunandu-ne sa fim mereu cineva disponibil siesi si cineva disponibil numai jocului, ca si cum jocul ar capata o individualitate proprie, cu care ne identificam sau nu, dar care este mereu prezenta, fie ca o vrem sau nu.
Anterior am facut ipoteza ca limbajul participa la generarea reprezentarilor, ca prin sensuri trasam precis si stabil frontierele separante de forme, proprietati, miscari si corelari. Tot lingvistic formulam si aplicam criteriului cauzal local, alocand realitatii o regularitate interactiva.
Limbajul ne construieste personalitatea, ne inventeaza un rol momentan, sau ne transporta catre orice individ viitor, facandu-ne sa fim altfel. Limbajul este poarta de iesire din cotidian si intrare in orice realitate-persoana construita intentional, sau oferita de trenul incontrolabil al gandurilor care ne asalteaza, atunci cand nu le gandim cu adresa.
In milenii de cuplaj cu natura mintea noastra a invatat sa separe lingvistic din semnalele perceptiei o realitate substantiala si eneregetica, care ne umple fiinta permanent, daruindu-ne un loc unde sa ancoram intentia si un spatiu enorm si imprevizibil pe care sa il constientizam, exploram si folosim.
Daca limbajul participa atat de masiv la constructia realitatii pare necesar sa aiba un cuvant de spus nu numai in modalizarea reprezentarilor dar si in constructia de lumi suplimentare, odata ce numai prin intermediul sensurilor putem modaliza inconstient, vorbi partial constient si intelege discursivitatea proprie sau straina deasemeni partial constient, inventand  altenative de lume-persoana.
Cum procedura lingvistic modalizanta maturizata, functioneaza desprinsa de constienta, (altfel am fi situati in realitate cand am aloca sensuri si am fi suspendati in neant, cand am inceta sa mai semnificam), pare firesc ca tot ea sa preia de la subiectivitatea intentionala capacitatea de a construi individualizari efemere, simulandu-ne tot mai bin eul, introducand in anvelopa individualizanta anticipabila o subiectivitate surprinzatoare, necunoscuta dar uneori capabila sa ia singura initiativa de a ne personaliza, sa ne impuna sa facem ceace noi nu vrem sau nu stim sa facem intr-un context dat.
Pe masura ce invatam sa ne oferim lingvistic lumea si fiinta dorite, in mintea noastra interfera continuu persoana reala si persoana lingvistic asamblata, optional sau incontrolabil, subiectul autentic imprumutand alternative de real si de individ de la mecanismul generator de subiect semantic, iar mecanismul lingvistic subiectivant imprumutand de la individul real memoria sa uriasa unde sunt depozitate peisajele naturale, multimea actelor aplicate si efectelor valorificate.
Cu timpul jocul personalizant semantic se instaleaza in majoritatea compartimentelor intentionale ale mintii gestionanta de subiectivitate fenomenala si incepe sa isi daruie o intentionalitate auto-subiectivanta proprie, sa construiasca paralel cu mintea fenomenal individualizanta, o o alta minte, lingvistic fenomenalizanta si subiectivanta.
Lumea si Persoana lingvistic modelata capata treptat o autonomie intentional implicanta superioara realitatii si subiectivitatii efective, conectate la lumea reprezentarii, dar aceasta lume si persoana nu ne apartine, noi fiind numai primitorul individualizarii semantice nu si cel care ii decide actele si tendintele comportamentale.
Limbajul modelant de individ ia partial sub control si functiile autentic subiectivante, invadand si subordonand intentional si persoana reala, care din autonoma prin reprezentare spontana si gest, devine dependenta prin reprezentarea regularizata semantic si prin personalizarea construita discursiv.
Cand limbajul atinge maturitatea creativa de lume si individ, jocul lingvistic autonom ocupa o parte tot mai mare din entitatea noastra reala, fiind comparabil cu un parazit auto-personalizant subtil, care incepe sa ne substituie persoana fenomenala cu pseudo persoana lingvistica, dar ne si pune in situatia incapacitatii de a ne mai autopersonaliza numai fenomenal, numai reprezentand si actionand asupra reprezentarii.
Odata ce limbajul preia rolul de generator subiectivant, inevitabil functioneaza inconstient, trimitand capacitatii noastre interpretante o discursivitate spontana, incontrolabila, in care suntem un eu in alt eu, eul real facand numai aparent ce vrea, pentru ca asuma majoritar si partial necritic variantele de individualitate semantica care I se impun.
Asa cum simturile nu ne cer parerea asupra informatiei pe care o comunica mintii, daruindu-ne ceva ce credem ca este realul, si limbajul ne propune lumile si subiectivarile sale, create in asa fel incat doar sa le asumam si exploram, dar nu si sa asistam optional la constructia lor.
Dat fiind ca simulatorul lingvistic ne ofera simultam si o realitate si o personalitate compatibila, este mult mai greu de activat si inhibat decat mecanismul perceptual care ne daruie realitatea, personalitatea, adica decizia de a actiona cumva asupra realitatii apartinandu-ne. Suntem capabili sa inchidem ochii, sa astupam urechile, sa lasam gustul si mirosul fara materia prima, inhiband reprezentarea corespunzaroare, dar limbajul care se hraneste cu datele memoriei noastre, care isi face propria realitate folosind materia prima a lumii  externe memorate, nu se lasa prea usor blocat, nu pe durate temporale prea mari.
Cand incercam sa nu gandim, sa nu primim si interpretam discursivitatea spontana, care izvoraste de undeva din subteranele fiintei, constatam imediat dificultatea acestei actiuni, incapacitatea de a nu gandi pe termen lung.
Lumile si persoanele lingvistice incep sa se asambleze singure atunci cand plictisiti sau oprimati de o realitate sociala agresiva cautam scapare intr-un paradis subiectivant momentan.
Pe masura ce ne propunem alternative linvistice la ambient sau la individ, lasam limbajului rolul de a ne darui discursiv si lumea si omul dorit, iar noi omologam aceasta lume si acest om fictiv, autorizandu-l sa ne reprezinte, sa joace rolul de subiectivitate autentica, situata intr-o lume autentica.
Simulatoril lingvistic invata sa ne daruie si emotii, construind scenarii unde facem ceace nu putem face in lumea reala si simtii mai mult decat simtim.
Primind intentional ori spontan discursiv lumi si evenimente imprevizibile si palpitante, facuti capabili sa ne polarizam afectiv fara stimuli externi, prin limbaj posedam simulatorul de personalitate ideala care o inlucuieste pe cea reala, isi daruie ambientul, actele si placerile, se plaseaza unde vrea si ia toate initiativele imaginate, desprinzandu-se de si de spatiul societal si de semeni, atunci cand acestia il contrazic sau contesta.

RATIONALITATEA

Rationalitatea poate fi echivalata cu optimitatea procedurala, cu gasirea  si argumentarea posesiei celei mai bune cai de a face ceva cand sunt precizate clar obiectivele si dependentele si indicate resursele disponibile.
Lumea reala este cauzala, asta insemanand ca orice eveniment poate fi legat influentant conventional, dar relevant din punctul nostru de vedere, de altul sau de altele si tot astfel, generand un lant aparent nelimitat de conditionari care se propaga catre viitor. Dar corelabilitatea necesara intre forme si proprietati actioneaza si in spatiul social, si acesta fiind cauzalizabil dar mai ascuns, mai confuz, aici obiectele fiind indivizi, fortele naturale fiind partial inlocuite cu fortele sociale care la randul lor sunt conditionate de nevoile grupurilor, reductibile la nevoile personale, iar cauzele naturale sunt inlocuite cu ceace am putea numi reglementari socio-interactive obligatorii, determinate de unificarea energiilor, resurselor si abilitatilor, de decizia actiunilor, prevenierea conflictelor, limitarea infractionalitatii.
Cauzalitatea naturala este principalul camp de actiune al rationalitatii. Lumea naturala este complicata interactiv, este imprevizibila, iar cunoasterea corelarii intre starile ei si mai ales anticiparea evenimentelor viitoare care influenteaza grupul sunt vitale pentru omul socializat.
Pentru a simula cumva dependentele intre starile naturale  limbajul poseda niste proceduri discursive specializate care pot investiga relatia intre individ si formele sau evolutiile naturale.
Intrebarea este o stare discursiva care exprima o incertitudine, o cerere de informatie, o cautare de modalitate procedurala care rezolva o nevoie momentana.
Nenumarate sunt starile in care omul se afla in spatiul intrebarii, indice al unui impas decizional emergent din raportarea la sine, la alte fiinte sau la ambient, iar asemenea situatii cer o procedura investiganta care sa treaca in revista datele ambientale, directia dispozitiilor personale si posibilele trasee de convergenta intre ele.
Traiectoria istoric umanizanta este un sir de intrebari si raspunsuri, de moduri de a formula si rezolva probleme.
Rationalitatea este acel compartiment algoritmic procedural al mintii care pune intrebari si gaseste raspunsuri, simuland semantic conditionarile naturale sau sociale, identificand tot felul de dependente necesare sau probabile intre individ si el insusi, individ si semeni, individ si lumea in care se afla.
Simplificand, esti rational cand pe baza nevoilor, observatiilor, a actiunilor si consecintelor, faci ipoteze de conditionare intre seriile de stari naturale si incerci sa scoti din acest model fenomenal cat mai multe consecinte plauzibile care se pot manifesta efectiv in anume momente si conditii.
Suntem rationali calitativ sau cantitativ, folosind sensurile limbajului natural, dar putem fi mult mai precis, mai specializant procedural rationali daca stim sa descoperim limbaje specializate posesoare de operanzi cu o anvelopa semnificanta mai ingusta, pe cat posibil univoc sau ne-echivoc modala, exemplul clasic fiind limbajul matematic care creaza sensurile  cuantificabile numeric sau logic si le conecteazxa demonstrant, derivand stari naturale certe sau cu cu maxima probabilitate de realizare.
PREDICTIVITATEA
Conditia supravietuirii oricarei fiinte este functia predictiva, este capacitatea de a anticipa starile proprii, ale altor fiinte, sau starile fenomenale apartinand unui viitor determinabil.
Predictia este o presupunere de modalitate aspect realitate viitoare, care serveste ca selector anticipant al unei actiuni preventive, sau indica celui capabil sa o faca, in ce fel trebuie sa combine partile realitatii pentru a realiza un efect dorit, efect intrand in sfera de cauzalitate naturala.
Toate fiintele vii suntr predictive, fiecare posedand algoritmi de analiza a evenimentelor relevante pentru ele si de separare a unor dependente sistematice inrte ele, dependente care le permit sa actioneze anticipat. Fara o minima predictibilitate a starilor naturii, a intentiilor semenilor sau altor fiinte care ii influenteaza viata, omul societal este plasat in haos, intr-o lume nu atat imprevizibila, cat incontrolabila, nesupusa nici unei initiative bazata pe o necesara ori probabila conditionare intre anume situatii.
Practic tot ce se intampla in corpul nostru, tot ce proiectam reprezentant si semantic in jurul nostru, tot ce facem constient sau inconstient sunt efecte ale unor predictii, toate starile noastre metabolice, dinamice, intelective si afective sunt serii de micro sau macro predictii, de anticipari prin raspuns personal a unor stari naturale. Fara predictie nu se poate contrui nici un raspuns coerent la provocarile naturii sau societatii, iar initiativele sunt imposibile, pentru ca nu le putem lega in nici un fel de lumea in care sunt eliberate.
De fapt evolutia cauzala a intregului univers este bazata pe micro sau macro predictibilitate interactiva, pe pre-existenta in fiecare segment de stare fenomenala a unor energii si proprietati si preorientante, sau precompatibilizant conective care asigura desfasurarea proceselor naturale in asa fel incat in conditii similare rezulta consecinte similare.
Practic predictibilitatea este modul de manifestare al cauzalitatii, este cauzalitate momentana in actiune, care isi extrage din trecut multimea conditiilor construirii lumii viitoare.
Acolo unde exista cauzalitate, unde subiectul distinge legaturi intre seriile de stari observabile, exista cu necesitate si predictibilitate, exista posibilitatea prelungirii unui lant fenomenal corect conditionat, intr-un interval de viitor.
Orice sistem functional fie el mecanic, electric sau informational este bazat pe predictivitate, pe predeterminarea implicita sau explicita a starii functionale momentane.
Fara predictie nu putem avea siguranta ca facand ceva va urma ceva discernabil, iar imposibilitatea localizarii consecintei probabile a  unui act il face si inutil cand este cerut si util la modul intamplator.
Daca nu ar exista predictibilitate, inteleasa ca o pre-dependenta intre serii de stari naturale, nu am percepe, reprezenta, actiona fizic sau mental, nu am fi posibili fizic si informational, ca megasistem reprezentant si conceptualizant de realitate, capabil de o multime nelimitata de stari proprii, anticipante si transformante de stari realitate.
De fapt fara predictibilitate, fara pre-conditionare cauzala globala, universul nu ar produce agregatele supra organizate structural si functional caracterizand structura si comportamentul fiintelor, iar omul care este una din cele mai spectaculoase si macro influentante fiinte, ar fi imposibil, realizand paradoxala realitate a filozofului, celebra “lume in sine si pentru sine”, unde nu exista subiectul, nu exista cel care reflecta si se reflecta modal.

Fara predictibilitate nu putem percepe si reprezenta, nu putem actiona gestual, nu putem vorbi si intelege, nu putem comunica, nu putem rationa, nu putem despleti sau impleti firul cauzal natural care nici el nu exista, nu putem intra in fiintare intr-o realitate care isi refuza ea insasi fiintarea.
Predictibilitatea este obligatorie in lumea vie, dar manipularea ei superioara cere cu necesitate mai multe tipuri de limbaje specializate, fiecare posedand un sistem de modelare calitativa sau cantitativa, furnizoare de anticipari modale ale al mediului local, al mediului universal, al subiectului, al grupurilor de subiecti, al intregului spatiu societal.
Un limbaj bogat in semnificatii distinge o diversitate de forme si schimbari primare care pot fi combinate discursiv intr-o infinitate de feluri, acoperind cvasi-totalitatea alternativelor de stare ale realitatii sau personalitatii.
Limbajul natural separa in reprezentare zeci de mii de stari modale primare si nelimitat de multe variante combinatorii, trasand diferite retele cauzale si circuland predictiv pe ele, cu o probabilitate anticipanta variabila. Este inutil sa adaugam ca limbajul natural cu toata ambiguitatea alcatuirii si interpretarii sensurilor poate fundamenta semnificant si discursiv demonstrant, limbaje mult mai precise semnificant si univoce interpretant, cum sunt limbajele matematice.
Dar rationalitatea este vectorul predictibilitatii superioare, cuantificabila numeric, capabila sa acopere orice intreval micro sau macro fenomenal, sa gasesca cele mai subtile corelari intre starile naturale si sa le combine inca mai subtil, generand realitati noi, am spune realitati umanizante, imposibile fara subiectul cunoscator.
Predictibilitatea este fundamentul cunoasterii umane, ea asigura posibilitatile anticiparii precise sau probabile a efectelor lumilor in care suntem pusi sau in care ne punem prin forta imaginatiei si a rationalitatii, singura care poate transforma majoritatea lumilor imaginate in lumi efective.

3 comments to JOCUL LINGVISTIC

  • tereza

    Autorul a prezentat auto discursivitatea dar nu a prezentat jocul societal. Jocul lingvistic modeleaza partenerii de dialog. Subiectul lingvistic constientizant de sine transfera progresiv catre ceilalti amplitudinea individualizarii de sine. De aemenea autorul nu a prezentat faptul ca limbajul devine instrumentul prin care sunt meta modelabile lingvistic modelarile reciproce ale indivizilor.

  • Jocul societal vizeaza multimea utilizarilor limbajului, a comunicarii si interpretarii acestor jocuri lingvistice personale.
    Ce sa prezint aici? Fiecare membru al unei colectivitat socializate lingvistic are la dispozitie o varianta personala de constructie si comunicare a starilor proprii, deasemeni de primire si interpretare a mesajelor continatoare de stari proprii ale partenerilor, iar interactia acestor comunicari si interpretari de mesaje genereaza spatiul socio-lingvistic, unde fuzioneaza toate jocurile semantice, descriptive si interpretante personale.

  • tereza

    La inceputul articolului se mentioneaza”-Al patrulea in ordinea aparitiei, de o importanta deosebita pentru personalizarea superioara si valorificarea resurselor intelective ale individului, a fost jocul societal”.
    In capitolul Auto discursivitatea se specifica “Dar daca exista in noi un algoritm individualizant, iar noi nu stim cum functioneaza si nu participam explicit la decizia de a fi cumva momentan, am putea trage concluzia ca suntem de fapt o personalizare multipla…ca mai exista in noi o super entitate, care ne creaza fiinta momentana sau fiinta macro temporala intinsa pe durata unei vieti, “fiinta eu” care este o surpriza pentru noi, dar nu si pentru cel care o asambleaza si ne-o pune la dispozitie progresiv.”
    Cred ca trebuie prezentat si jocul societal pentru ca in ultima faza a conectivitatii societale, subiectul devine unealta universala prin intermediul careia sunt realizabile orice schimbari de stare in realitate sau in propria individualitate.
    Constientizarea partenerilor este si constientizarea de sine in constientizarea partenerilor este cel mai subtil si umanizant act. Constientizarea celuilalt ca atribuire de autoconstientizare catre alta constientizare, desprinde subiectul de sine si il transforma in ‘individualitate individualizanta’.

Leave a Reply