Categories

A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

SUFLETUL

Acest cuvant vechi de milenii e pe cale sa isi piarda intelesul initial, acum cand stiintele moderne, (intre care un rol esential incepe sa il aiba informatica), explica si modeleaza pe diferite medii informationale, tot mai multe insusiri fizice si mentale ale omului.
Putem caracteriza persoana prin constientizare, prin identificare-caracterizare de sine si identificarea recurenta a oricarei identificari si caracterizari de sine, iar constientizarea se exprima prin patru aspecte auto individualizante anume:
1-Senzorialitatea, sau posibilitatea de a culege prin cele cinci simturi impresii despre lume si a le da o reprezentare, o alcatuire fenomenala, apreciata ca realitate externa, autonoma de individ.
2-Intentionalitatea sau vointa de actiune, exprima capabilitatea individului de a se implica, de a face ceva in lumea externa din initiativa proprie.
3-Rationalitatea sau functia discernanta a conditiilor posibilitatii sau  plauzibilitatii intentiei si actiunii specifice, este calitatea umana de a corela intentiile,  gesturile, gandurile, evenimentele si rezultatele interactiei intre noi si ele,  de a ne corecta sau remodela procedural, a pune intrebari si cauta-gasi raspunsuri satisfiante.
4-Emotivitatea, cea mai complexa, mai greu explicabila informational calitate, defineste intensitatea trairii, tensiunea atractiv-repulsiva care insoteste unele intentii, actiuni si efecte, care aloca valoare realitatii, individului, celalalti subiecti, si exprima apreciant-depreciant raportul individul in contact cu lumea, cu sine si cu semenii.
Inca cu mii de ani in urma oamenii s-au caracterizat prin cele patru proprietati subiectivante mentionate si au cautat o explicatie a acestora, o determinare a sursei lor, fie aceasta interna sau externa, derivabila dintr-un mecanism auto sau hetero-personalizant, apartinand individului, sau unei supra-individualitati atot cunoscatoare si atot creativa.
Primi cercetatori ai realitatii si omului, numiti filozofi, au incercat pe doua cai distincte sa explice si omul si realitatea.
Unii au pretins ca materia sau substanta, tratata ca primul si cel mai important principiu natural este suficienta pentru a realiza alcatuirea corporala si multimea starilor corporale si sufletesti manifestate, altii au apreciat ca finetea si subtilitatea actiunii simturilor, gandirii si afectivitatii omului depasesc posibilitatile combinativ creative de forma si functie ale substantei, asa cum era cunoscuta atunci si au cautat alte cauze ale umanizarii.
Astfel a fost propusa o noua origine a celor patru laturi ale individualitatii, o noua sursa de uman, non perceptibila, dificil conceptibila, dar capabila sa aloce si intretina toate functiile subiectivante si toate comportamentele observate, sa creeze persoana si intregul traseu evolutiv al fiecarei personalizari de la nastere pina la moarte.
Acel izvor nematerial, obscur dar necesar prezentei individului constient, senzorial intentional, rational si afectiv,  propus cu mii de ani in urma, este “sufletul”, caracterizat ca o entitate indiscernabila modal, nesubstantiala, posedand constienta, sensibilitate perceptuala, miscare, senzualitate, emotivitate si rationalitate. Pe durata limitata a legaturii corporale sufletul anima corpul, ii daruie acestuia in proportii diferite calitatile sale, il constientizeaza, ii atribuie nevoi, informatii, moduri de utilizare a acestora si relatii emotive.
Dar corpul este perisabil si daca sufletul ar fi la fel precum corpul, atunci existenta si insusirile lui ar fi imposibil de justificat, pretinzand un alt suflet pentru producerea si intretinerea primului si inca unul pentru sustinerea celui de al doilea, lantul sufletelor si supersufletelor insufletitoare de suflet, rezultand a fi fara sfarsit.
Pentru a nu inmulti nelimitat nivelurile sufletesti, introducand super-sufletizarea necesara sustinerii sufletizarii umane degradabile si hiper-sufletizarea pentru intretinerea super-sufletizarii, unii cercetatori antici au optat pentru o singura varietate sufleteasca eterna si autonoma existential, necesara si suficienta siesi, cauza a personalizarii umane. Asa a aparut ideia sufletului nemuritor, fie el numai uman sau uman-divin, suflet avand o  existenta permanenta, egala siesi, care stie si poate totul, dar care doar progresiv se daruie si dezvaluie pe sine, corporalitatii transformand-o progresiv in uman si din uman in divin.
Transferul intregii capabilitati cognitiv-emotivante inchise in orice suflet pur, nemodificat prin contactul cu substantialitatea, catre fiinta material-spirituala, creaza un ciclu indelungat de nasteri, existente, morti si renasteri, ciclu necesar trecerii intregii personalizari si cunoasteri numai sufletesi, in fiinta mixta, substantiala, intelectiva si afectiva a omului comun, incapabil sa se creeze si cunoasca pe sine, fara o subterana dar greu de obtinut asistenta sufleteasca.
Unii filozofi au impins la extrem non-substantialitatea sufletului justificata de efectele actelor sale personalizante, afirmand ca nu exista lume materiala si fiinta corporala legata de aceasta lume, corporalitatea si multimea starilor ei perceptive, fenomenalizante, intelective si afective sunt numai niste inchipuiri ale acelei fiintari pur sufletesti inferioare, inca ne-evoluata cognitiv, incapabila sa isi identifice caracterul numai mental imaginant de modalitate, sursa a tuturor impresiilor de persoana substantiala si de lume materiala, externa, autonoma de subiect.
Platon si Aristotel sunt printre filozofii care au construit unele din cele mai profunde, mai detaliate si argumentate ipoteze antice asupra sufletului, asupra provenienei, calitatilor lui si rolului pe care il are in formarea, intretinerea si re-innoirea sistematica a individualitatii.
Dupa Platon sufletul ar fi o persoana completa, dotata cu perceptie, intentie, miscare, ratiune si emotie, capabila sa locuiasca si sa se exprime individualizant in doua lumi distincte, in presupusa lume perfecta si absoluta a zeilor, si in imperfecta si degradabila lume a pamantului.
Lumea pamanteasca, inferioara la toate aspectele celei divine, este alcatuita numai din corpuri perisabile, partial rau intocmite, uneori si urate, toate dependente modal de lumea zeilor. Aceasta lume a materiei si evolutiei materiale nu poate fi contactata si experimentata-evaluata direct de catre suflet, organele sale sensibile si inteligibile fiind cumva nepotrivite sa preia direct impresiile modalizante, furnizate de substanta si energia pamanteasca.
Pentru a se conecta la lumea materiala sufletul are nevoie de un element traductiv inter-mediant care sa il ajute sa preia perceptual, conceptual si afectiv substanta, miscarile si cauzele care actioneaza in aceasta lume.
Corpul material fi acel instrument perceptibil mediator, culegator si transmitator de forma si actiune, tot el primeste de la suflet initiativa actiunii, gandirea, ratiunea si emotia, toate ajutandu-l sa isi determine fiinta momentana, sa se localizeze extern si intern si sa decida ce sa faca, cum sa foloseasca rezultatele faptelor sale, cum sa le evalueze si in ce masura sa le asume ca trairi personale.
Dar spune Platon, corpul material este un obstacol  redutabil care impiedeca sufletul principial atot-cunoscator, dar devenit ignorant odata cu inchiderea lui in capcana corporala, incapabil sa isi manifeste adevarata natura, sa stie totul, sa poata totul, sa se desprinda de mizeriile unei lumi precare, caracterizata prin uratenie, prostie, violenta, lacomie si suferinta.
Dupa pararea lui Paton numai in lumea zeilor sufletul isi deschide aripile cunoasterii si trairilor emotive autentice, numai acolo poate el surprinde direct prin super-simturile si superconceptele sale, ne-inhibate de corporalitate, formele si calitatile perfecte si indestructibile ale lumii divine. Deasemeni numai aici poate sufletul intelege cum actioneaza mecanismele subtil formatoare de realitate si fiintare pamanteasca, in ce fel este adusa in simtire, actiune si uneori si gandire, fiinta-sufletizata, prin actiunea creativa a ideilor cauze ideale. Platon ne spune ca toate formele si fiintele pamantesti adera numai prin ‘participare”, la “matritele cauze idei”.
Existenta unei forme sau chiar fiinte pamantesti rezulta din participarea ei la ideia prototip, iar participarea transfera formei-calitatii materiale numai o similitudine aproximativa si ne-esentiala cu forma ideie divina, de unde tranzienta formei si fiintei substantiale, incarcata cu multimea de imperfectiuni obligatorii care caracterizeaza tot ce se gaseste in lumea pamntului.
Dupa Platon persoana creata de suflet pe pamant este lipsita de calitate din perspectiva filozofica, este definita prin lacomie, ignoranta si conflictualitate, inclinata catre egoism, preferinte senzuale si emotive primitive.
Filozoful recomanda omului doritor sa isi cunoasca sufletul autentic, sa se infraneze activ, senzorial si senzual pe cat poate, sa respinga permanent atractiile perverse ale lumii umane, sa se devoteze purificarii calitatilor sufletesti, sa se desprinda cat mai repede de coaja perisabila, grosolana, vicioasa si nefericita, a corpului material.
Dar daca sufletul a fost creat in lumea zeilor si trimis de zei pe pamant sa conlocuiasca un corp material, sa ii suporte toate urateniile si aberatiile, ba chiar sa adere la ele si sa ii si placa,  insemna ca zeii au o ratiune zeiasca, adanca si nediscutabila, pentru care inchid sufletul intr-o corporalitate conectata la o lume atat de departata modal, conceptual cauzal si valoric, de lumea lor, iar filozoful ar putea sa gresesca grav incercand sa evadeze prin toate mijloacele din aceasta lume, sa respinga acest subtil dar al zeilor, care cu siguranta are valoarea sa si nu trebuie refuzat inainte de a bine experiementat si inteles.
Incontestabil lumea umana poate oferi si informatii semnificative sufletului, iar acesta trebuie sa le discearna si coreleze cauzal, sa le surprinda valoarea si sa le adauge capabilitatii sale multi-personalizante, extinzandu-I abilitatea de a locui si a se adapta ca individ distinct activ si valoric, conditiilor fenomenal socializante ale lumii in care este trimis.
Or Platon filozoful afirma ca singura obligatie a filozofului adevarat este sa refuze sa se comporte ca un om normal, sa respinga orice satisfactie umana, sa refuze orice valoare umana, sa se deprinda de orice ambitie si fapta umana, sa isi orienteze vointa si mintea numai catre indepartata lume divina, si sa evadeze cu prima ocazie din corpul sau, din simturile sale, din placerile sale, din gandurile sale lumesti, din scopurile sale, sa foloseasca prima moarte care ii vine in intampinare, ca vehicul pentru a se intoarce de unde a fost exilat cu temeinice motive.
Rationand plauzibil si nu filozofic, am deduce ca nu omul de rand ci filozoful nu se supune vointei zeilor, dorind permanent sa fuga de lumea si persoana care i-au fost atribuite, iar omul nefilozof, atat de dispretuit de Platon, este autenticul filozof, pentru ca el stie sa se bucure de darul zeilor, care l-au facut om in lumea pamanteasca si au daruit fiintei sale inguste senzorial si limitate cognitiv, o bucata de lacomie umana, o farama de reusita umana, putina bucurie umana, putina cunoastere umana si un sac plin cu necazuri si incertitudini, care inevitabil fac parte tot din excursia in lumea pamanteasca.
Curios cam aceleasi puncte de vedere asupra sufletului necesarmente auster, respingator de uman, au dezvoltat si confratii filozofi orientali contemporani lui Platon, si acestia pretinzand ca omul-suflet al lumii pamantului este efectul intristator al opacizarii echipamentului perceptibil, conceptibil si poate si emotiv al sufletului etern, invelit in deprimanta corporalitate intens sensibilizata si vag intelectivizata, facuta sa se supuna sau protesteze, dar sa nu fie decat foarte rar in acord cu sine.
Aristotel are un punct de vedere diferit asupra originii sufletului si calitatilor lui.
Dupa parerea lui toate obiectele au o caracteristica individualizanta, au un anume fel de forma din care rezulta cu necesitate o anume functie, care functie le defineste natura, le justifica existential, le exprima esenta particulara si prin ea necesitatea fiintarii specifice.
Spre exemplu esenta unui obiect taios, a unui cutit, este sa taie, a unui obiect dur si masiv, sa sfarme, sa zdrobeasca, a altuia potrivit construit, este sa scoata anume tipuri de sunete cand este actionat corespunzator, a altuia sa aiba gust si proprietati nutritive.
In acelasi rationament formele vii prin natura viului, prin alcatuirea de detaliu si miscarile lor proprii, au ca esenta perceptivitatea, initiativa cinetica, nevoile corporale, actiunea satisfianta, altele cu o esenta de nivel mai inalt unele poseda potential semnificant, rationalitate, senzualitate si emotie, toate impreuna  daruindu-le un anume tip de exprimare comportamentala, o esenta individualizanta unica.
Dar cand dispare corporalitatea dispare si esenta, dispare multimea de calitati specifice, iar daca sufletul este o super functie superioara, el este creat de esenta corporala si activa a fiintei vii.
Omul este fiinta cea mai elaborata existential, cu o esenta, adica capabilitate subiectivanta maxima, cuprinzand cel mai larg spectru de posibilitati, toate laolalta generand individul uman, posesor de senzatie, miscare, vointa de actiune, analiza semantica, ratiune, creativitate si implicare afectiva.
Daca toate aceste insusiri deriva din esenta functionala a substratului corporal, ele dispar cu necesitate cand corpul material se destrama structural si metabolic prin moarte.
Aristotel admite ca proprietatea intelectiva a sufletului, responsabila de cunoasterea abstracta a legilor naturii, omului si societatii, care nu pare a avea un organ morfologic si functional observabil in corporalitate, ar putea exista si independent de corp, ar putea fi chiar nemuritoare, dar restul starilor sufletesti, precum perceptia, miscarea, intentia, senzualitatea, capabilitatea lingvistica, sunt consecinte ale corporalitatii si dispar odata cu aceasta.
Asadar spre deosebire de sufletul platonic, sensibil, inteligibil, divers conceptibil  si etern, care ipotetic continua sa existe ca personalitate distincta, intr-o lume compatibila, si dupa moartea corpului  material, sufletul aristotelic este majoritar dependent de corp, este creat de structura fina a corpului material si dispare odata cu degradarea acestuia.
Tot in Grecia antica filozoful Democrit a creat prima ipoteza a alcatuirii realitatii din atomi, din particule indivizibile, capabile sa se combine intr-o larga varietate de feluri si sa produca toate formele, insusirile si miscarile realitatii si a folosit-o si pentru a explica poprietatile sufletului. Dupa Democrit si urmasii lui, ar exista mai multe feluri de atomi, unii mai mari si grosieri alcatuind in cea mai mare proportie corpurile nevii, inerte senzorial, altii mai mici, mai mobili si mai divers conectabili care ar putea fi responsabili de alcatuirea si miscarile mentale ale omului sufletesc.
Putem aprecia ca intr-o anume interpretare convingerile lui Aristotel relativ la provenienta si insusirile sufletului, anticipeaza ideile moderne asupra naturii exclusiv informationale a persoanei, localizata ca efect al unei morfologii materiale cu o micro structura foarte stranie, greu de investigat si inteles functional, din care rezulta o uluitoare diversitate si complexitate comportamentala, inca in afara capacitatii umane de analiza si explicare cauzala completa.
Principala problema de rezolvat este sursa sufletului si a calitatilor sale,  este posibilitatea sau imposibilitatea producerii tuturor variantelor de constienta umana pe un sistem material-informational si a personalizarii constientizarii prin senzatie, intentie, limbaj, ratiune si emotie, obtinand variante de individ conectabil la un spatiu social cu un anume nivel interactiv cognitiv.
Stiinta si arta programarii au evoluat si inca se dezvolta intr-un ritm uluitor fiind simulabile pe calculator tot mai multe trasaturi dinamice si intelective umane.
Exista algoritmi de recunoastere a formelor video sau audio, de comparare si clasificare a acestora dupa diferite proprietati, de semnificare si descriere lingvistica a formelor si actiunilor.
Procedurile semnificarii si interpretarii limbajelor naturale sunt extrem de dificil de rezolvat, dar se fac progrese sistematice si probabil in cativa ani se va reusi o descriere lingvistica de realitate plauzibila creata de calculator intr-un limbaj natural.
In domeniul intentiei umane situatia este inca ambigua, trebuind sa se stabileasca intai o caracterizare specific operanta a intentiei, apoi sa se caute modelarea ei pe un mediu informational ne-viu, artificial.
Daca intentie insemna capacitatea de a alege si activa alternative operante sau moduri satisfiante, spre exemplu de a selecta-declansa si utiliza un anume algoritm rezolvitor de caz, din mai multi disponibili, oferindu-se niste criterii de necesitate locala, atunci inca de pe acum sunt realizabile asemenea proceduri. Daca pretindem ca alegerea actiunii sa se faca pe un fond de constienta, de autentica autonomie comportamentala a sistemului, atunci problema se complica masiv pentru ca inca nu stim cum sa caracterizam constienta incat sa o facem simulabila intr-un limbaj de programare, nu stim ce fel de caracteristica procesanta sa ii alocam, pentru a o face algoritmizabila.
Pe masura ce evoluam cognitiv in spatiul personalizarii si starilor acesteia, mintea umana isi este siesi din ce in ce mai familiara functional.
Se inventeaza si testeaza tot felul de ipoteze asupra criteriilor subiectivarii umane specifice, a conditiilor aparitiei treptelor de constienta si a popularii acestora cu diferite variante intentional-comportamentale.
Se incerca intelegerea mecanismelor creativitatii artistice, tehnice sau abstract formale, se cauta baze pentru simularea initiativei problematizante si rezolvante pe sistem, se propun metode de denominare si semnificare similare celor inca necunoscute din limbajul natural, de folosire a sensurilor calitative, ca mijloc de comunicare om-sistem.
Stiinta actuala pune toate starile functionale vii pe seama proprietatilor materiei si radiatiei, asta insemnand ca orice forma-functie observata in lumea vie, inclusiv omul cu starile sale cinetice, perceptuale, conceptuale si afective, rezulta dintr-o morfologie substantiala distincta, care in principiu este accesibila cercetarii si cunoasterii.
Dar cum demonstrarea acestei ipoteze a emergentei totalitati performantelor umane din modurile combinativ functionale ale materiei si energiei, nu se poate face argumentant ci numai efectiv, prin construirea unor agregate materiale posesoare de trasaturi si comportemente umane , demonstrarea derivarii spiritului din materie si energie radianta, apartine inca viitorului.
Sa revenim la parerile filozofilor antici despre suflet si sa vedem ce mai obtinem daca le analizam mai atent.
Platon spune ca sufletul este in esenta sa atot cunoscator si fara pata, fara vicii, fara slabiciuni, fara patimile omului oarecare si ne mai spune ca introdus in corpul material ca intr-o inchisoare, sufletul capata spontan calitatile acestuia, se molipseste cu naravurile corpului, preluand ca nevoi, valori si tehnici satisfiante, nevoile, actele si preferintele senzuale si emotive ale corpului.
Diferenta neta intre suflet si corp, conditia desprinderii lor si a ajungerii sufletului in lumea de origine, ar fi capabilitatea sa atot cognitiva, dar din cauze necunoscute, supusa uitarii in lumea pamantului.
Pe de alta parte atot cunoasterea face sufletul nemuritor.
Cine stie totul despre totalitatea partilor si schimbarilor universului, stie totul si despre sine, despre felul cum este facut, despre cum apare din fiinta suport, fiinta spirituala, multi constienta, avand o nelimitata capacitate adaptativa si creativa.
Cunoscatorul absolut este dupa o expresie preferata de filozof “in identitate de sine’, asta implicand faptul ca in atot cunoscator nu apare ceva nou si nici nu dispare ceva din cele ce sunt si se manifesta, cunoscatorul totalitatii posedand prin atot stiinta sa depre sine, controlul absolut al totalitatii partilor sale si miscarilor acestora, oricum ar fi aceste parti si miscari, fie ele materiale, energetice si dinamice, sau numai spirituale, numai niste stari superintelective ale mintii fara suport substantial.
Sa facem o sumara cercetare a cuvantului “cunoastere” si sa vedem ce ar putea insemna si daca “atot cunoastere” este ceva relevant, sau doar o alaturare de sensuri care separat sunt verosimile, dar impreuna devin irelevante, isi pierd intelesul.
In mod simplificat a cunoaste echivaleaza cu a poseda conditiile realizarii unei stari modale naturale sau subiective determinate.  Cunoasterea permite asamblarea unei structuri materiale sau formale, de tip lingvistic, care poseda o anume capabilitate functionala, care poate schimba conform optiunilor, un spatiu obiectual cauzal, realizand acolo o configuratie distincta  care rezolva o nevoie a subiectului cunoscator.
Din cele spuns cunoasterea nu este o informatie  sau o actiune transformanata de realitate neutra, fara utilitate si valoare, este numai ceva dependent de un sistem informational dotat cu capabilitatea de a problematiza si rezolva, de a discrimina relatii si conditionari intr-un spatiu natural si a le corela in asa fel incat sa rezulte o noua posibilitate generativa de modalitate, cumva utila cunoscatorului.
Daca ceace stim face in gand sau in substanta, nu are nici o interpretare relevanta, daca nu poseda o folosinta corporala sau spirituala, daca nu clarifica o conditionare cauzala naturala, personalizanta sau sociala, daca nu expliciteaza o morfologie, o stare functionala, metabolica, intelectiva, afectiva sau socio-interactiva, atunci actul modalizant indiferent cum ar fi, nu daruie cunoastere, nu insemna ceva pentru individ.
Daca privim in trecut observam ca omul a parcurs un traseu cognitiv lung si imprevizibil, inventand progresiv tot felul de forme-functii, folosindu-le un anume interval de timp, apoi parasindu-le ireversibil in favoarea altora mai performante, iar acest proces al innoirii tehnologice continua din ce in ce mai rapid in prezent.
Deasemeni omul a creat in istoria sa o serie de sisteme cauzal explicante ale compozitiei si evolutiei starilor naturale, fiecare sistem teoretic sau practic explicant aducand cunoastere de obiect sau eveniment, furnizand corelari cauzale noi si predictii mai precise ale diferitelor procese naturale.
Desuetudinarea, devalorizarea si scoaterea din practica curenta a unui procedeu cognitiv creativ specific, este valabila si in spatiul creatiei artistice, si aici omul inventand, parasind si reinventand tot felul de obiecte si miscari, sau tot felul de constructii mimetice si lingvistice, prin care isi verifica sau amplifica potentialul estetizant, isi activeaza emotia si se umanizeaza ca fiinta creatoare de valoare capabila sa creeze surse ale ratiunii si emotivarii, ale exprimarii persoanei plenare.
Am putea conventional stabili doua feluri de cunoastere, anume
-Cunoasterea configuranta,
-Cunoasterea ipotetic fenomenalizant cauzala.
Cunoasterea configuranta producatoare de forme, proprietati si utilitati  determinate, este certa si particulara, ea specifica materia prima si conditiile de realizare a unei micro sau macro structuri cu o compozitie specificata pina la ultimul detaliu, care folosita intr-un fel distinct rezolva o nevoie-problema, sau un interval de probleme similare.
Cunoasterea ipotetic cauzala sa cum ii este si numele, nu este niciodata certa, ea nu poate pretinde ca absoarbe cu precizie si in totalitate, in dinamica ei relational si dinamic simulanta, intreaga anvelopa de moduri manifestant creative ale realitatii.
Cunoasterea configuranta cu toata certitudinea ei morfo procedurala devine inutila atunci cand omul descopera o alta cunoastere configurant-utilizanta mai buna, care ii pune la dispozitie o interactiune mai eficienta satisfiant, cu lumea naturala.
Dealungul secolelor au fost inventate, folosite si parasite pe rand fara revenire, o multime de obiecte-functii si o multime de moduri utilizante ale acestora, fiecare unealta fiind in timpul utilizarii o cunoastere certa, care intrata in spatiul inutilitatii, pierdea acest caracter.
Si teoriile cauzal explicante ale realitatii sunt numai variante de cunoastere provizorie, surprinzand cu un grad variabil de imprecizie, un spectru de evenimente naturale, inclusiv alcatuiri si comportamente ale fiintelor vii.
Dupa milenii de tehnologizare si re-tehnologizare si dupa parcurgerea unui sir de teorii tot mai matematizate, mai generic cauzalizante fenomenal, suntem in posesia a unui numar enorm de retete de a face ceva ,a intelege ceva, a utiliza cumva ceace am facut sau inteles.
Dar mai consideram oare cunoastere din perspectiva utilizanta, retetele cognitiv satisfiante la dispozitia stramosilor nostri?
Raspunsul este negativ, nu mai folosim nici o unealta antica, nu mai au relevanta stintifica parerile lor despre cauzele aparitiei formelor si miscarilor lumii, nu ne mai intereseaza nici chiar valorile lor si creatiile lor culturale, prin care isi decalnsau emotii, isi opuneau fiinta afectiva si creativa, fortelor si energiilor imense dar inconstiente si nesimtitoare ale lumii naturale.
Numai istoricii tehnologiilor, stiintei sau artei, se mai intereseaza de creatiile trecutului gasindu-le importante din motive de continuitate conceptual si practic evolutiva, pentru stabilirea diferitelor trasee parcurse care au dus la diferite realizari contemporane.
Cunoastere este ceace stim acum despre cum e lumea si cum mai poate fi, despre cum putem folosi mecanismul cauzal al lumii, de care dispunem, pentru a face ce ne trebuie sau credem ca ne trebuie, utilizand multimea stiintelor formale si a tehnologiilor disponibile.
In consecinta inlaturam mereu o multime de forme functii din spatiul utilitatii, deasemeni parasim ireversibil o varietate de metode de a gandi si explica teoretic, cat mai general realitatea si le inlocuim cu alte capabilitati cognitiv-satisfiante, mai eficiente, mai generale , mai precise predictiv.
Daca ceace numim cunoastere devine inevitabil ne-cunoastere prin depasire utilizanta, ce rost ar avea ca sufletul sa se incarce cu o informatie uriasa si nefolositoare, sa tina minte tot felul de retete primitive de a crea unelte, de ale actiona si satisface precar nevoi, daca el poseda si metodele superioare ale controlului realitatii prin cunoastsrea completa a cauzelor si energiilor care o aduc in manifesatare.
Sa credem oare ca sufletul nemuritor, pretins atot cunoscator, are in posesie intreaga anvelopa obiectual si formal operanta, atot satisfianta, accesibila totalitatii mintilor umane trecute, prezente si viitoare, ca poseda toata cunoasterea teoretica si practica, compusa din gigantica multime de moduri de a intreba si a raspunde, de a cauzaliza fals sau corect, lumea si individul. Sa admitem ca sufletul este capabil sa se deplaseze conceptual dar si efectiv, doar prin activarea unui anume compartiment al memoriei depozitare de cunoastere, din cate ii stau la dipozitie, in orice viitor al personalizarii sale materiale, ca el poate stii cum a fost si cum va mai fii subiectivizat ca fiinta substantiala, plasata intr-o lume alcatuita din tot felul de substante si energii, configurabile intr-o infinitate de variante?
Daca ar fi asa, ce motiv ar avea sufletul incorporat intr-o fiinta umana, care poseda in memorie orice informatie formulanta si corect rezolvanta de problema, care este liber sa isi aminteasca si foloseasca tot ce stie, sa ignore sute de mii, daca nu de milioane de ani, acest tezaur de posibilitati si sa treaca prin corpul si sensibilitatea celor mai obscure si neputincioase vietati, de parca nu ar stii ceva.
Cum sa explicam faptul ca nenumarete milenii, omul trecutului, admitand ca ii alocam corect stramosului nostru departat statutul de om, dotat cu un suflet atot cunoscator, in identitate de sine, cum il pretinde filozoful, a trait ca un animal, intr-o mizerie fizica si mentala cronica, folosind unelte fizice si conceptuale prudimentare, la dispozitia capriciilor vremii sau prada unor animale mai puternice si mai feroce decat el?
Ce justificari ar avea sufletul atot-capabil sa puna in opera si sa intretina dinamic, semantic si valoric, atatea zeci de milenii, o individualitate deprimant de limitata intelectiv, incapabila sa gandeasca cauzal,  ingaduindu-i doar o existenta intunecata, dominata de confuzie, teama si violenta.
Daca in banca de date a sufletului ar exista cele mai complicate unelte si servicii, daca ar poseda cele mai profunde, generale si corect explicante teorii stintifice, are vreo logica sa le ignore sute de milenii si sa se pedepseasca pe sine atat de ingrozitor, suportand un timp atat de indelungat tipul de personalitate corp-suflet care deriva din intezicerile de cunoastsre pe care singur si le-a aplicat.
Ce rost are sa incepi de la zero, sa treci prin multimea infinita si infinit impovaranta, de ipostaze ignorante, cand posezi fara efort investigant, fara evolutia intamplatoare supusa cauzelor naturale, suprema individualitate care stie totul, care poate totul si care cu necesitate ar trebui sa aiba si emotii pe masura, emotii care sa ii incoroneze fiinta uluitoare.
Cum se face ca omul oarecare posesor potential al tuturor cunoasterilor sa nu isi poata reaminti mai nimic semnificativ, fie ca se intreba singur, sau este intrebat ingenios de un filozof la fel de ignorant ca el, dar
Platon insusi in dialogurile sale ridica mai multe intrebari la care recunoaste ca nu poate raspunde convingator, dar astepta si spera ca viitorul sa aduca in alta minte acea reamintire speciala, clarificanta a temei care l-a framantat pe el.
Cum sa raspundem la aceste paradoxuri ale reamintirii limitate, obscur conditionate de momentul istoric in care vor fi eliberate. Dupa milenii de efort cofgnitiv omul a inteles ca nu poti stii-face orice oricand, ca trebuie sa treca ani, zeci, sute, sau mii de ani, pina cand o intrebare mai clar sau confuz exprimata, dar cu un enorm poterntial transformant de real si uman, sa isi gasesca raspunsul si sa isi arate efectele.
Sa se retina sufletul de a isi da cunoastere cat timp locuieste corpul, in virtutea consecintelor negative pentru corp si suflet, a informatiilor pe care el le acceseaza numai in varianta divina.
Daca sufletul are atata grije de corpul insufletit prin el, daca incearca sa il fereasca de uriase catrastrofe socio-cognitive, rezultate din prea multa cunoastere formala si aplicanta, si prea putina intelegere a capacitatii ei distructive, cum se face ca acelasi suflet se lasa condus de ingnoranta totala a corpului si il imita in tot ce e mai rau, depreciind sistematic natura sa divina, pura, perfecta?
Probabil sufletul este doar potential nu si efectiv atot cunoscator, poate numai zeii isi pot reamintii orice oricand, dar interzic sufletului incorporabil aceiasi performanta, din motive numai de ei stiute.
Nu e clar daca filozoful antic intelege ca a cunoaste nu este un act creativ de noutate, independent de oricare altul, dependent numai de inteligenta individului, in sensul ca logic poti stii orice oricand, cu conditia sa formulezi bine intrebarea si sa detii mijloacele formularii si recunoasterii calitatii raspunsului.
Acum stim cat de subtil inter conditionate sunt actele cognitive umane, fiecare “cunoastere” fiind accesibila la un anumit moment istoric, numai cand acea cunoastere este suficient de corect si complet interpretabila ca generatoare de consecinte, pentru a clarifica in mintea cunoscatorului valoarea utlizanta a acelei cunoasteri.
Daca zeii nu se opun reamintirii, daca sufletul e principial liber sa isi aminteasca orice si sa folosesca cum vrea informarea sa nelimitata, ar trebui ca in corpul uman sa se ascunda raspunsul la intrebarea asupra imposibilitatii oricarei reamintiri, in orice moment istoric, de orice individ.
Pentru a justifica uitarea completa de catre suflet a unor cunostiinte foarte utile, am putea risca sa presupunem ca si corpul material poseda o personalitate, diferita de cea partial comunicata de suflet. Daca acceptam ca sufletul nu este perturbabil psihologic de formele si evenimentele naturale, rezulta ca numai un corp pre individualizat prin perceptie, intentie, actiune si emotie, pre-insufletit, dar cu alt fel de suflet, poate confuziona sistematic, intentional, conceptual  si valoric sufletul perfect, obligandu-l sa ii preia, parcurga si asume preferintele. Numai daca corpul poseda o pre-individualitate trupesc-sufleteasca proprie, opusa celei pur sufletesti, individualitate alcatuita numai sau majoritar din trasaturi negative, este el capabil sa invinga stiinta si  bunatatea sufletului si sa le inlocuiasca cu ignoranta si defectele sale.
Dar si daca corpul material ar avea o individualitate autentica, constienta, intentionala, inteligenta si afectiva, prin care sa perturbe optional si valoric presupusa autonomie existentianta, multi personalizanta, a sufletului atot stiutor, e inca neverosimil, ca o personalitate atat de experimentata in arta de a trai prin altul, precum ar trebui sa fie persoana suflet, trecuta prin experienta coabitarii cu nenumarate corporalitati subiective pacatoase, se lasa mereu inselata de un nou aliat-adversar corporal, si se poarta ca si cum nu ar stii ceva , nu ar putea discerne lipsa de calitate a optiunilor partenerului corp.
Mai plauzibil este sa admitem ca individul suflet nu este in esenta lui atot cunoscator ci la fel de limitat in toate precum individul corp, ba chiar este inferior acestuia prin candoare, prin credulitate, prin disponibilitatea de a se lasa atras de corp in nefericitele si mereu reluatele lupte pentru posesii de bunuri si aventuri senzuale, care ii intuneca orizontul ratiunii, il fac incapabil de acea identitate de sine, proprie lumii zeilor.
Coabitarea atat de atractiva dar degradanta moral, intre corp si spirit, sugereaza ideia ca exista doua feluri de suflete-persoane, unele ireversibil bune, dar ignorante si influentabile, care devin temporar rele, pentru ca isi ignora din cauze necunoscute fundamentul bun, altele numai rele, pacatoase prin esenta lor, dar cunoscatoare ale felurilor cum pot insela sufletul bun, cum sa il convinga macar si temporar, sa adere valoric la o fiinta rea, doritoare sa experimenteze placerea cea rea care inlatura accesul la cunoasterea de sine.
Nu e usor de stabilit care este pozitia sufletelor bune in arhitectura universului, presupunand ca exista suflete si mai alses ca ar exista un univers independent de existenta sufletelor de orice fel, dar rolul sufletelor rele pare previzibil, ele trebuie sa induca permanent in eroare sufletele bune, sa le convinga sa le imite fiinta, sa le preia poftele si conflictele, sa le asume pseudo-ignoranta, sa uite de unde provin si unde se pot intoarce, daca isi amintesc cine sunt , ce stiu si ce pot, prin stiinta lor divina.
Apare totusi intrebarea asupra castigului sufletului rau din coruperea celui bun, ce alte placeri, decat cele proprii fiintei rele, care oricum ar trebui sa fie la dispozitia acesteia, mai primeste, cand inseala candoarea sufletului bun, capabil de reamintire de sine, dispus la totala uitare de sine.
Daca sufletul bun este o creatie sau un locuitor de drept al lumii zeilor, si daca dupa filozof, zeii acestia sunt esenta binelui absolut, acceptand ca exista si suflete rele, care le corup pe cele bune cand acestea se leaga de corpul uman, ar trebui sa existe si o lume a zeilor rai, stapani ai raului absolut, creatori ai sufletelor rele.
Daca corpul uman este in esenta sa intruparea sufletului rau, pentru ca invadeaza si obstructioneaza cognitiv si afectiv sufletul bun si cunoscator, atunci corpul este o creatie diabolica nu divina, cum am fi inclinati ca credem. De fapt ipoteza unei lumi duale, alcatuite din divinitati bune si rele, la fel de puternice, in permanent conflict, a fost o tema preferata de multi filozofi antici, tema care a capatat o extensie si o justificare din ce in ce mai riguroasa pe masura ce intrau in scena gnoze si religii noi.
Crestinismul este una din gnozele polare valoric, care declara existenta binelui si a raului absolut, binele apartinand divinitatii supreme si majoritatii fintelor create, raul fiind incapsulat in superfiinta diabolica, care a fost si ea candva o creatie divina buna, dar si-a refuzat divinitatea, in schimbul diabolizarii, a capatarii unei extensii de cunoastere psihologica, manipulanta de persoana buna, pervertitoare a valorilor fiintei bune.
Prin cunoasterea psihologica, prin posesia metodelor sugerante de optiune si trecere la actiune in vederea posesiei optiunii, fiinta rea capata acces la mecanismele emotive sufletesti bune, carora le poate comunica daca acestea accepta, placerile inferioare dar incantator de intense si de implinitoare, preluabile prin corporalitatea senzuala, placeri care par bune doar pentru ca cel care le preia, nu le vede finalitatea pervertitoare, creatoare de intunecare mentala, de imbecilizare, egoism si violenta.
Toata aceasta diversitate de suflete bune si rele in nenumarare ipostaze tensionate si conflictuale, care incepe sa nu mai fie controlabila prin fortele ratiunii, poate fi depasita daca este conditionata de un superfactor creativ divin unic, capabil sa faca orice fel de suflet in orice cantitate, sa ii puna la dispozitie orice fel de lume unde sa se exprime, sa se bucure si sa sufere, dar sa ramana in necunoastere de sine, pina cand marele suflet sau marele ne-suflet creator de suflete, ii ingaduie sa isi masoare si respinga fiinta rea, sa se desprinda de ea si sa se intoarca in superfiinta originar buna.
Crestinismul ofera o gnoza integranta, ea inlocuieste multimea zeilor specializati cognitiv,  creativ si afectiv, cu o super-zeitate care absoarbe in nelimitarea sa creativa, toate calitatile si puterile zeilor din religile politeiste, dar nu le preia si defectele, mai bine zis nu le preia potentialul emotiv, sursa a atator revolte si scandaluri in lumile zeilor. Si totusi Marele zeu al crestinismului pare totusi o superfiinta implicabila in evolutia creatiei sale, pe care o priveste cu admiratie sau sila, care vrea mereu sa strice sau repare ceva, dar si sa se bucure de ce a facut, sa traga un folos din efortul sau facator de fiinte libere sau aservite.
Si alte religii, originate in orient, au realizat aceasta unificare a energiilor supra creative proiectate intr- super conceptivitate autoare a fiintei si realitatii, dar in mod diferit. Marele zeu oriental are alte tehnici fenomenalizante si personalizante, facand altfel de lume si alt fel de fiinte, legate si ele dar numai prin iluzie de o lume aparent externa, dar care efectiv exista numai in ele, unde este proiectata de superfiinta suprema, ea insasi fara nici o consistenta materiala sau energetica, fundamentul inexistentiant al primei divinitati fiind neanatul pur, neanatul continator a toate, unde nu se gaseste nimic.
Si religia crestina ca orice religie de nivel conceptual inalt, poseda o gnoza exoterica pentru credinciosii comuni si una ezoterica, accesibila mintilor subtil si complet devotionante, care pot intra sau macar incearca sa intre mai adanc in trupul spiritual infinit al creatorului suprem.
Gnoza ezoterica crestina are profunzimile si dificultatile ei intelective, dar ea nu abordeaza pea insistent, sau nu pare sa o faca explicit, problema tipului de realitate fenomenala in care creatorul divin isi plaseaza opera om si ii ingaduie sa isi exprime limitele.
Daca filozofii greci au introdus conceptul de materie, de substanta, iar filozofii atomisti l-au detaliat si fundamentat, oferind substantei o baza microscopica materiala, capabila sa ii explice macro divesitatea si macro procesualitatea, crestinismul nu a incercat sa rafineze in continuare ipotezele filozofice pagane, sa le ofere o baza teoretizanta proprie, sau sa le respinga, punand altele in loc.
Evident, marele zeu crestin nu este si nu poate fi material, dar omul si lumea sa trebuie sa aiba oarecare consistenta substantiala, sa posede un suport cert care sa preia persoana creata, sa ii justifice trasaturile perceptive, interactive si rationalizante, sa ii motiveze valorile si elibereze emotiile, sa ii dea un scop  in lumea creata de divinitate, lume purtatoare de probleme si solutii, de dorinte si cai de satisfacere a acestora.
Pentru filozofii greci anteriori crestinismului, primul principiu al universului este substanta, ea este substratul din care sunt facute toate, iar energia pe care ei o izolau prioritar in varianta miscare, era unealta configuranta, producatoare de diversitate naturala, prin procesarea principiului substantial.
Energia cinetica, uneori conectata cu cea termica, multiplica starile substantei, o combina si descompune, o anima, o spiritualizeaza chiar, extragand fiinta constienta si vast cunoscatoare, din combinarea celor patru elemente primare sau din combinarea catorva feluri de atomi.
Platon nu a fost materialist, dar nici nu a contestat existenta substantei, el doar a crezut ca potentele creative de fiintare ale materiei sunt insuficiente pentru a obtine din starile ei observabile, fiinta sufleteasca cu multimea ei de calitati si defecte.
Pentru a gasi ceva capabil sa creeze si sustina spiritualitatea umana, sa ii daruie acesteia tendinta continua catre cunoasterea filozofica, Platon introduce “principul ideie’, un vector creativ absolut, etern si ne transformabil, in continua identitate de sine, care totusi are legatura, “prin participare” cu lumea pamantului si fiintele care o locuiesc.
Dar daca Platon intelege prin ideie o entitate neperceptibila, nemateriala, in parte conceptibila, indestructibila, perfecta in toate fiintarile sale, el nu pare a trata realitatea naturala ca o iluzie, ca ceva care exista numai in mintea subiectului percepator si concepator, dar care nu are nici o existenta independent de el.
Acest pas a fost facut de urmasii lui in filozofie, de filozofii idealisti,  care au extras intelectiv fiinta cunoscatoare dintr-o atot-cuprinzatoare minte divina, iar realitatea externa au internalizat-o, au tratat-o numai ca o stare a mintii individului, care era si el numai o micro parte-stare, a infinitei minti divine.
Dar aneantizarea realitatii si individului, golirea lor de orice substantialitate intrinseca si autonoma, a fost facuta in orient, acolo unde a fost dusa pina la capat presupunerea ca exista o similitudine relevanta intre tipul de realitate, de consistenta a realitatii, pe care o are lumea din gandurile noastre si consistenta realitatii naturale, apreciata doar ca o forma gand, in mintea absoluta.
Mintea umana are un deosebit potential reprezentant, ea extrage din informatiile furnizate de simturi marea diversitate de obiecte si schimbari autentice, pe care le proiecteaza ca “externe”, ca forme si evolutii naturale. Initial filozofii au apreciat realitatea din reprezentare ca o oglindire a realitatii autonome, desfasurata in spatiul si timpul absolut, nelegat in nici un fel de fiinta umana.
Alti filozofi, poate pusi in dificultate de prea multele explicatii pe care trebuiau sa le inventeze si argumenteze pentru a da o baza coerenta si detaliata realitatii materiale, avand la dispozitie prea putine cunostinte practice si teoretice, au ales o cale mai simpla care ii scutea de argumente inaccesibile, declarand ca mintea umana construieste realitatea, iar independent de minte nu exista ceva.
Daca admitem ca prin functiile interpretante ale mintii alocam modalitate mesajelor senzoriale, nimeni nu e atat de naiv sau prost, incat sa creada ca in mintea lui se afla efectiv cele ce reprezinta-exteriorizeaza, ca peisajele naturale, obiectele si indivizii cu care are relatii, sunt niste prezente materiale, care ii populeaza creierul.
Si chiar daca cineva ar crede asta, daca ar fi convins ca la o scara microscopica, in capul lui se afla toate partile, calitatile si miscarile lumii reale, aceasta presupunere a existentei realitatii efectiv modale, in mintea atot creatoare se poate testa.
O investigatie chirurgicala a unui creier uman arata ca acesta e alcatuit din ceva foarte diferit de formele si fiintele reale pe care cumva le construieste si constientizeaza, iar legatura intre structura micro sau macroscopica a creierului, asa cum pare vazului, si straniile lui puteri fenomenalizante, rationalizante si emotivante, este imposibil de facut avand la dispozitie ce stia stramosii nostri despre lume si puterile ei combinativ functionale.
Filozoful materialist ca si omul inteligent dar nefilozof, admite ca mintea noastra reflecta modal o lume care nu se afla in minte, care ajunge aici informational, prin intermediul relatiei comunicante intre simturi si creier, organul care primeste si proceseaza semnalele senzoriale, acestea provenind de la adevarata realitate.
Presupusa fiind o autentica autonomie a lumii reale de individ, dar si apartenenta completa, materiala si spirituala a omului la realitate, problema provenientei subiectului cunoscator parea principial rezolvabila. Realitatea este cea care ne face, ea ne si atribuie toate calitatile, ea ne face mintea in asa fel incat aceasta minte sa preia prin simturi informatii despre realitate si sa traduca aceste informatii intr-o modalitate naturala subiectiva, dar identica sau foarte asemanatoare realitatii externe.
Dar aici, in presupusa similitudine sau identitate modala intre lumea autonoma si replica ei creata mental se ascund, dificultati conceptuale de neinvins.
Pare logic sa acceptam ca exista o lume compusa din forme si calitati, in care omul este doar o parte, pare deasemeni logic sa admitem ca mintea umana poate crea o alcatuire obiectuala si dinamica personala a acestei lumi externe, prelucrand rational materialul senzorial, pare verosimil si sa acceptam ca exista o relatie de corespondenta intre ipotetica forma-miscare a lumii externe-autonome si lumea reprezentata de subiect, dar nu pare logic sa atribuim realitatii identitate modala cu lumea derivata din interpretarea mesajelor perceptiei.
E usor sa acceptam afirmatia ca lumea mintii noastre, extrasa din datul senzorial este identica obiectual si evolutiv cu lumea “real-reala” care furnizeaza simturilor mesaje, de unde creierul extrage lumea “real personala”, dar cum am putea demonstra ca exista identitate efectiva, nu doar ipotetica, intre ceace apreciem noi ca este sursa ca modalitate, obtinuta prin procesarea unei informatii creata de acea sursa si sursa insasi, care produce si difuzeaza acea informatie?
Spre exemplu cineva invizibil vorbeste, iar noi il intelegem si traspunem discursul intr-o diversitate de evenimente, la care prin imaginatie participam, dar cat timp nu putem privi si obiectiviza vorbitorul, nu il putem individualiza corporal.
Cine ne asigura ca realitatea asa cum o construim noi fenomenal, nu este efectul primirii si interpretatii unui mesaj discurs subtil, necreat de materie si de starile ei, mesaj pe care simturile il primesc si comunica mintii, iar mintea semnifica-obiectiveaza discursul, il transforma in varietatea de forme, peisaje, miscari, care par sa ne inconjoare si conditioneze existential.
Poate premiza ca mesajele reale pleca de la niste forme similare celor reprezentate de noi, este falsa, iar aceste mesaje sunt numai niste descrieri lingvistice, numai informational modelante de real, care nu caracterizeaza modal sursa ci doar performantele ei procesante de informatie.
Acum suntem capabili sa producem informatie interpretabila ca imagine cu ajutorul calculatoarelor care pot crea prin sinteza, pe baza unor algoritmi, tot felul de forme si miscari video.
Calculatorul are si el o macro si o micro forma, cu o micromorfologie foarte complicata, dar aceasta nu ne va fi niciodata comunicata video, daca nu decidem ca sa introducem in algoritmii care genereaza imaginile de sinteza, informatia care il descrie structural si functional.
O sursa de mesaje poate alcatui si comunica lingvistic o diversitate de stari modale unui interpretor compatibil, care le poate trasnforma in diverse stari forma si actiune, dar nu este deloc necesar ca forma si performanta operanta a sursei insasi sa fie printre formele si miscarile asamblate de ea si communicate interpretorilor.
Asadar ipoteza ca sursa informatiilor din care noi extragem lumea fenomenala, ar fi echivalenta modal pina la ultimul detaliu lumii fenomenale, generata prin interpretarea mesajului senzorial de catre creier, nu poate fi demonstrata, ba poate fi chiar falsa.
Rationamente similare se pare ca au facut primii, cu trei milenii in urma, cercetatorii spiritului din orient, care difereau de confratii filozofi din apus prin faptul ca pretindeau ca puteau testa efectiv, ipotezele lor despre om si realitate.
Mintile ingenioase din orient declarau si inca declara ca au demonstrat convingator, daca le dam crezare, ca exista o singura lume si ca aceasta nu e lumea real-autonoma, externa si neconditionata modal de individ, asa cum practica ne sugereaza ca ar trebui sa fie, ci ca exista numai varianta de lume real-mentala, desfasurata numai in fiinta noastra spirituala.
Conform celor spuse mai inainte  o asemenea presupunere a lumii exclusiv mentale, nu este chiar de nesustinut, numai ca cere tipuri de dovezi si argumente, greu de adus si in prezent, cu siguranta imposibil de sustinut discursiv si experimental verificabil, in trecutul departat, cand au fost prima data formulate asemenea idei.
Daca lumea este numai mentala, cum anume se produce ea, cine si cum o face si o intretine, pentru ca prin caracteristicile ei de aparenta autonomie modal-interactiva de intentiile si actele noastre, cel care o creaza nu pare a fi chiar eul nostru, nu este trup-sufletul nostru atot stiutor, constient de sine, de actele sale si de relatiile sale cu propria constienta purtatoare de realitate.
Un raspuns rapid si aparent plauzibil la intrebarea asupra tipului de mecanism formator de lume mentala, mecanism care sa lege lumea de subiect dar sa si conserve si aparenta autonomie modala a lumii intern-externe, de cel care o reprezinta, ar fi ca mintea noastra este numai primitoarea si interpretarea discursului purtator de realitate, nu si autoarea acestuia.
Cumva mintea noastra asculta o voce subtila, ea insasi non perceptibila si modalizabila constient si o intelege, iar intelegerea acelei voci se finalizeaza prin situarea noastra in peisajul natural, aparent extern si obiectiv, efectiv inter si subiectiv, adica dependent modal de interpretor.
Interpretand un discurs ne-auzit, in mintea noastra se construieste o desfasurare extern-fenomenala din mai multe posibile, dar structura informationala a discursului, descriptiv fenomenalizanta, depinde de cel care il compune si comunica, nu de cel care il primeste si semnifica.
Mai ramanea sa se dea un ultim raspuns, anume cine face mintea cu calitatile ei interpretant naturalizante si cine face discursul purtator de realitate si il trimite fie direct mintii, fie unor simturi subtile care il primesc, realcatuiesc apoi distribuie mintii?
Raspunsul a fost usor de dat dar greu de argumentat. Conform lui ar trebui sa existe o super-fiinta, sau cineva-ceva care creaza mintea noastra, care creaza si discursurile purtatoare de realitate, care indica mintii noastre cum sa le primeasca, inteleaga si transforme in realitati externe, iar acel cineva este creatorul absolut, nematerial, ne energo-manifestant. Autorul limbajelor si discursurilor purtatoare de fiinta si de realitate numai prin fiinta, a fost imaginat ca o superminte atot conceptibila, care stie cum sa gandeasca-creeze orice fel de individ uman sau neuman, cu diferite trasaturi personalizante.
Schema generanta de realitate prin subiect si de subiect prin supra subiectul absolut si etern, in conceptia orientalilor ar fi cam urmatoarea:
Mintea absoluta gandeste-creaza numai prin stari gand subiectul, cu toate detaliile pseudo corporale necesare functiilor sale aparente, il alimenteaza informational nu fenomenal, adica nu prin intermediul unei realitati materiale si autonome, cu mesaje, il doteaza cu functia interpretanta, simulatoare de lume externa si ii mai daruie cateva mici detalii superior subiectivante, precum limbajul natural, initiativa, ratiunea si emotia.
Bazati pe cele de mai sus am putea concepe sufletul fie ca un fel de persoana gand efemera conceputa in mintea absoluta, persoana-gand care dispare imediat ce nu mai e gandita-individualizata, dar il mai putem imagina si ca parte a mintii absolute, ca fiintare eterna, numai ca progresiv cunoscatoare, spre deosebire de mintea mama care stie dintodeuna totul si despre ea si despre el.
Pentru unii cercetatori spirituali orientali creatorul universului si persoanelor este doar o minte, dar o minte fara suport, este mai bine spus este doar o nelimitata forta-imaginatie, asemanatoare prin inventivitate cu mintea umana, dar diferita de aceasta in doua feluri:
Mintea absoluta nu are nevoie de ceva extern pentru a simti, reprezenta, semnifica si apoi imagina, si nu are nevoie de substanta pentru a isi asigura un spurt functional, ea nu este conditionata de ceva diferit de sine, cum pare a fi cazul mintii umane.
Spre deosebire de mintea absoluta, mintea umana existentiaza realitatea si persoana matriala si spirituala, fara sa stie cum procedeaza, fara sa constientizeze ceace intra in ea si se transforma in ceace tot ea crede ca rezulta, adica lumea naturala.
Deasemeni omul nu se constientizeaza pe sine la modul morfologic si functional, nu stie cum este alcatuit material si cum emerg sau nu, insusirile sale fizice si psihice, din anatomia sa virtual materiala, creata semantic in mintea divina.
Omul semnifica lumea, adica o extrage din discurs nu din interactia cu obscure realitati necesar modale si autonome, dar nu se identifica procedural in ipostaza de autor al lumii numai gandite. Aceasta este diferenta esentiala intre om si divin, sau intre omul pseudo material ignorant si omul numai conceptual cunoscator, rezultat din re-cunoasterea de sine.
Dar in mintea divina este o ierarhie creativa, pe care au preluat-o si unii filozofii idealisti occidentali. Astfel mintea divina concepe la cel mai inalt nivel creativ persoana-gand-suflet maximala, care are ipotetic cea mi mare amplitudine autocunoscatoare, pe baza careia si ea este creativa de gand-suflet persoana, mai simpla individualizant, mai limitata autocognitiv, decat ea insasi.
Simplu spus prima persoana gandita de mintea absoluta poate gandi si ea o persoana cu ceva inferioara ei auto-constientizant si auto-cognitiv, si tot astfel se desfasoara un lant de persoane create mental de alte persoane, pina la acea ultima persoana a carei minte limitata personalizant, poate reflecta modal realitatea si persoana corporala, cea ignoranta de sine, asa cum o face mintea umana.
Mintea noastra construieste doar reprezentari pseudo materiale de persoana, adica le atribuie corporalitate, miscare, rationalitate, afectivitate, dar nu stie cum anume sunt create informational asemenea calitati in mintea divina.
In aceasta ierarhie la nivelurile superioare intalnim numai geneze de minti-persoana prin intermediul altor minti-persoane, iar producerea de realitati fenomenale este un act cretiv inferior, transferat celor mai putin abile auto-cognitiv minti-persoase din ierarhie. Omul este un exemplar tipic al unei asemenea personalizari modeste, el se afla pe undeva la baza piramidei mintilor persoane, create de mintea divina.
Cam asa ar arata simplificat o ierarhie antica creativa de suflete si realitati prin suflete, “ o creatie spiritualizata”, numai mentala, unde nu exista materia si nici nu poate exista, materia fiind produsul imaginat de cel aflat la baza piramidei, de omul comun dotat cu pseodo-simturi, pseudo vointe, pseudo nevoi, pseudo inteligenta si pseudo actiuni satisfiante.
Cele sumar descrise sunt cunoscute de mii de ani, unii le iau in serios, altii mai putin, dar ce ar putea spune omul de stiinta modern asupra lor.
Prima reactie a omului de stiinta actual este sa trateze teoriile antice creative de univers si persoana ca mituri, ca povesti exemplare care poarta in ele multa imaginatie si putin adevar, fiind produsul unei gandiri timpuri, care avea la dispozitie putine fapte si multa inchipuire asupra originii lumii si faptelor.
Altii incearca sa inteleaga ce motive au indemnat mintile antice din orient si din occident sa construiasca asemenea ipoteze creative exotice si stranii, care sub aspectul inventivitatii depasesc cele mai fanteziste povesti ale sciitorilor clasici sau moderni.
Inca nu stim cum sa interpretam teoriile orientale asupra statutului numai mental, de fapt numai informational al realitatii, pentru ca omul de stiinta inca nu a descoperit alt suport decat substanta si alta energie decat radiatia electro mmagnetica , care impreuna pot realiza un sistem material informational ale carui stari sa fie peisaje si individualitati numai informationale, realitati iluzorii, cum le spune orientalul, prezente modal numai in subiect.

6 comments to SUFLETUL

  • tericostache@yahoo.com

    Referitor la ultimul paragraf “omul de stiinta inca nu a descoperit alt suport decat substanta si alta energie decat radiatia electro mmagnetica , care impreuna pot realiza un sistem material informational ale carui stari sa fie peisaje si individualitati numai informationale…” Eu cred ca unii oameni de stiinta din orient practica Yoga si au avut realizari spirituale.
    Care este relatia dintre ‘Suflet’ si etapele realizarilor spirituale orientale tip Yoga ?

  • Terezia Costache

    Referitor la paragraful “Bazati pe cele de mai sus am putea concepe sufletul fie ca un fel de persoana gand efemera conceputa in mintea absoluta, persoana-gand care dispare imediat ce nu mai e gandita-individualizata, dar il mai putem imagina si ca parte a mintii absolute, ca fiintare eterna, numai ca progresiv cunoscatoare, spre deosebire de mintea mama care stie dintodeuna totul si despre ea si despre el.”
    Parerea mea este ca daca mintea mama stie dintodeauna tot atunci persoana-gand care dispare imediat ce nu mai gandita -individualizata ramane intr-un fel de “istoric”, ca o varianta de gand.

  • Octavian Negrea

    Teoria campului e sursa tuturor teoriilor moderne asupra realului.
    Comentariu test

  • Sa presupunem ca ‘sufletul persoana’ este o super-organizare partial stabila, partial evolutiva, a unui camp electomagnetic partial stabil, partial evolutiv, sa spunem similar unui fulger globular, dar alcatuit dintr-un spectru enorm de frecvente incepand de la zeci, la zeci de mii sau milioane de miliarde …de herti. Acest super-agregat radiant ar fi activ informational, ar putea percepe adica interactiona cu alte pachete radiante mai simple provenite de la forme materiale care difuzeaza radiatia si ar genera reprezentari, stabilindu-se pe sine intr-o realitate fenomenala externa siesi, compusa din forme si procese. Supercampul persoana ar putea crea prin sine obiectele si schimbarile manipuland radiatia, situandu-se intr-o lume fictiva, existenta modal nu formal, dar numai din punctul sau de vedere. Super-agregatul radiant subiect, ar poseda memorie, progame interactive, identificare de sine, identificare de identificare de sine si constienta, ar avea si algoritmi procedurali, creatori de combinatii radiant fenomenale , algoritmi rationali, creativi si emotivi si ar fi prin acestia o individualitate autonoma constienta distincta. Sa presupunem ca acest sistem radiant subiectivat poate interactiona cu o forma materiala special structurata care ar puta prelua si fixa acest camp, posedand o memorie substantiala, deasemeni ar avea componente corporale specializate gestual-cinetic, ar aveasi alte functii obiectual interactive, generand o individualizare corporala. Aceasta varianta ‘persoana material-radianta’ ar asuma forma si actiunile agregatului material identificandu-se cu aceasta, transformand sufletul pur spiritual, adica pur radiant in suflet corporalizat. Sufletul radiant corporal ar capata unele particularitati interactive ale persoanei pseudo materiale, iar aceste stari distinct operante si evaluante asumate, ar deveni temporar propriile stari preferentiale producand senzatiile, actiunile, conceptele si rationalizarile fiintei materiale. In aceasta stare sufletul radiant ar fi prizonierul starilor senzuale, carnale si beneficiarul emotiilor telurice, apartinand partii materiale. Cat timp exista aceasta reuniune radiatie-persoana legata de materia suport, avem un individ substantial, iar cand pachetul personalizat radiant, se desprinde de materie, fiinta corp spunem ca ‘moare’, iar sufletul se intoarce in lumea inefabila a radiatiei organizate, unde poate face orice, poate crea orice anvelopa radiant interpretabila din care emerge orice forma fenomenala. Dar sufletul eliberat de corp nu mai vrea sa se insele pe sine, stiind ca reprezentarile forma si schimbare sunt iluzii, sunt numai interpretari ale starilor radiatiei subtil alcatuite. Putem imagina tot felul de scenarii pe marginea acestei ipoteze, dar o putem lua in serios? Poate oare teoria actuala a campului sa explice formarea si starile comportamentale personalizabile, ale unei asemenea formatii pur radiante? Nu cred si nici nu cred ca treaba e asa de simpla, trebuie inventat ceva inca mai complicat, mai fantastic, dar mai coerent intrinsec.

  • Octavian Negrea

    Eu vorbeam de teoria câmpului doar referitor la materie si radiaţie menţionate în text.

    O problema este a stabilităţii acestor câmpuri astfel încât să nu se disipe – dpdv fizic evident.
    Cred că un astfel de câmp organizat nivelar informaţional, stucturat ca sursă de substanţialitate (memoria ?) este aproape inconceptibil la câte se ştiu despre radiaţia em şi cum poate fi confinată.
    Din ipoteză ar rezulta că şi agregatul propus este cumva substanţial în sens radiativ nefiind sursa ontologic distinctă a realităţii virtuale sau reale depinde din ce punct de vedere priveşti ceea ce denumim existent, fiinţă când spunem asta ne referim dpdv al persoanei aşa cum credem că o ştim.
    Să înţeleg că se poate propune un cuplu de două agregate de personalitate, unul radiant (oare chiar de natura em ?) şi altul corporal oarecum al cărui amprentă ar trebui să se poată discerne ştiinţific ?

    Radiaţia em are tot felul de dezvoltări matematice în serie ca emisii de dipol, cudrupol, octupol electric şi magnetic la diferite puteri şi cu ponderi sensibil diferite în ordinea menţionată. Dar nu ştiu să se poată vorbi de un fel de organizare fără a se disipa sau poate e problema frontierelor în care se disipă treptat undele em.
    De menţionat că problema eterului ca suport al undelor em nu a fost totuşi soluţionată. Acum i se spune vid, vacuum.

  • Se poate propune orice dar nu si sustine. E plina istoria filozofiei de presupuneri si propuneri de varianta suflet, fie el facut de divinitate sau creat cumva dintr-o intersectie de procese naturale cunoscute sau necunoscute. Se poate face ipoteza ca exista si o persoana pur informationala care poate exista intr-o realitate diferita de cea a universului nostru, sustinuta de alt mediu care nu are substanta si energie dar poate simula orice forma, relatie sau proprietate energo materiala. Deasemeni se pot concepe dar numai la nivel fictiv si alte feluri de procese odulatorii, alt fel de unde cu alta conditionare si structura oscilanta, alta stabilitate si interactivitate, decat cele electromagnetice sau sonore, dezvoltate in medii elastice, dar cine le poate valida existenta? Sa nu uitam ca si in fizica a fost propus un suport special al radiatiei, ‘eterul’, care a devenit inutil pe masura ce a fost gasit alt mecanism de propagare a undei prin fluctuatiile reciproce a doua feluri de campuri.
    E plauzibila o persoana formala, pur conceptuala fara suport, dar nu e plauzibila si o persoana carnala, dotata cu preferinte si implicari. Pentru asta se cere o realitate de tip material unde exista tot felul de procese forme, calitati, energii generatoare de stari polare, de dependente, actiuni si satisfactii.

Leave a Reply