Categories

A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

Incertitudinile libertatii

Libertate este cuvantul care semnifica cea mai dorita si mai putin posedata identitate umana, cea mai dezbatuta, mai divers calificata si justificata. Toti oameni se vor liberi dar fiecare are o exprimare personala a libertatii, bazata pe argumente sau motivatii mai clare sau ambigue.

Vom parcurge cateva variante individualizate sau socializate ale dimensiunii libertatii, incercand sa stabilim cat sunt ele de plauzibile, cat sunt de legitimate de puterile fizice, intelective si afective ale omului.

Evident isi cauta libertatea numai cineva care se crede, se constata sau se declara neliber, care isi inchipuie cumva situarea in libertate, iar propria relatie cu sine, cu semenii si cu lumea sa, I se par diferite sau contrarii imaginarii sale de om liber.

Conceptual putem separa doua tipuri de libertati, libertatea absoluta si libertatea relativa.

Libertatea absoluta ar fi acea stare ideala a subiectivitatii care isi identifica si intelege procesual fiecare parte a structurii fizice, intelective si afective proprii, care cunoaste toate starile micro si macro procesante ale sistemului sau corporal, metabolic si informational.

Este absolut liber cineva care poate extrage din starile sale intern functionale toate laturile personalitatii sale externe, active si constiente de sine, posedand perceptia si reprezentarea realitatii, actiunea fizica asupra formelor reale si actiunea mentala asupra propriei subiectivitati.

Este liber absolut cel care stie cum apar si care poate controla formarea, evolutia si disparitia tuturor starilor sale senzuale si afective, stari emulante care propulseaza ‘eul’ in alegerea si asumarea anumitor atitudini, actiuni si raporturi cu lumea sa, sau il inchide in inhibitii, care restrang sau blocheaza initiativele.

In teritoriul libertatii absolute subiectul se construieste in totalitate pe sine constient, isi daruie siesi o individualitate, daruie acestei individualitati o realitate, daruie realitatii o fenomenalitate si fenomenalitatii o cauzalitate. Liber absolut este cel care isi asambleaza modal si intentional fiinta si o pune in contact cu diferitele aspecte ale realitatii, care schimba realitatea, atribuie valori realitatii si schimbarilor ei, cel care dezvolta o retea conventionala de conditionari reciproce intre sine si realitate, sau intre sinele mental si sinele material, acesta din urma devenind intrumentul manipularii realitatii.

Caracteristica care permite individualitatii sa se determine structural, dinamic, intelectiv si afectiv, este ‘constienta de sine’, este calitatea care daruie omului personalitate, realitate si acces la starile sale si ale realitatii.

Prin constienta ne localizezam forma corporala si forma spirituala, le pozitionam pe ambele in lumea externa, ne definim scopurile si ne folosim performantele corporale si intelective pentru a le realiza.

 

Libertatea absoluta este o stare de maxima libertate, o libertate ideala, in care exprimandu-ne metafizic, subiectul isi este siesi cauza, sau este si cauza si efect, este singur responsabil de toate trasaturile sale, este constient prin sine de toate starile si schimbarile de stare ale fiintei sale. Continue reading Incertitudinile libertatii

Persoana virtuala

Cautandu-se noi aplicatii ale computerelor din ce in ce mai performante, a fost inventat un nou joc, jocul video virtual cu personaje si evenimente desenate de artist, traspuse in algoritmi de sinteza video-interactiva de programator, manipulabile de jucator, ca multime de obiecte, subiecti si situatii desfasurate pe ecranul unui monitor cuplat la calculator.

Jocurile video actuale sunt plauzibil corelate dinamic, noile placi grafice fiind capabile sa calculeze in timp real imagini optic si cinetic corecte, de inalta rezolutie, care respecta legile reflexieie si difuziei radiatiei luminoase pe suprafata obiectelor, deasemeni respecta uneori si legile miscarii corpurilor in camp gravitational. Acum depinde numai de desenator si de programator, cat de verosimili corporal si gestual si cat de surprinzatori si atractivi interactiv, vor fi eroii jocului.

In jocurile video recente se poate actiona mai divers si individualizat asupra personajelor,  acestea fiind dotate cu o micro personalizare, in care este inclusa o capabilitate cinetica si chiar lingvistica proprie, eroul virtual dand impresia ca se comporta spontan, prin porpriile resurse, cu toate ca miscarile si replicile lingvistice sunt predeterminate prin program.

Dar capacitatea sistemului informational actual de a calcula imaginile si a proiecta pe ecran fiinte si actiuni complicate, de a darui indivizilor virtuali morfologii si atitudini cat mai umane, este foarte mare, principalul factor al calitatii jocului fiind imaginatia si profesionalismul oamenilor care il creaza.

Deocamdata orice obiect sau individ creati virtual sunt alcatuite video superficial, numai suprafata tridimensionala care margineste corpul subiectului fiind realizata in sistem si accesibila manipularii, dar resursele de sinteza pot atribui corpurilor virtuale vii sau nevii, si o morfologie interna.

In prezent se pot diferentia anatomic diferite corpuri virtuale, in care sunt pozitionate corect toate organele interne, toate oasele si toti muschii, cu detalii structurale fine si corecte, calitatea morfologiilor interne ale corpurilor depinzand de cunostintele anatomice ale desenatorului si de abilitatea programatorului.

Sinteza anatomica permite reconstituirea plauzibila a diferitelor accidente aparute intr-un conflict virtual, spre exemplu daca intr-o lupta intre doi combatanti virtuali, proiectata pe monitor, unul este ranit, rana virtuala are o alcatuire anatomic corecta si sangereaza asemeni unei rani reale, singerarea provocata de legatura cu un vas de sange virtual, sectionat in confruntare.

Acum corpul uman sau al altor vietuitoare poate fi construit video, pseudo-morfologic si pseudo functional, cu acuratete macro si microscopica, iar amanuntele morfo-functionale pot fi atat de veridice incat permit operatii chirurgicale virtuale sau simulari functionale specifice, precum contractii musculare, circulatia sangelui prin vene si artere in toate organele, sau chiar o simulare a generarii si propagarii impulsurilor electrice prin nervi de la diferiti senzori catre creier si de aici catre muschi.

Evident inca nu se poate reconstitui virtual corect energo combinativ, reactiile chimice din care pot rezulta diferite impulsuri electrice aparute in organele reale, dupa cum e dificila si simularea procesarii impulsurilor neuronale in variante morfo functionale de creier virtual, astfel incat sa se derive comportamente gestuale sau lingvistice virtuale, din starile cerebrale virtuale.

Avand in vedere viteza cu care se aduna informatii despre corpul nostru si procesele interne care ii determina functiile dinamice si intelective, precum si capacitatea trasnspunerii acestor cunostiinte in modele virtuale de personalitate activa, e de asteptatat ca destul de curand vor fi realizabile morfologii si stari functionale virtuale, din care sa rezulte nemijlocit comportamente plauzibile, similare celor umane.

Atractivitatea jocurilor va depinde de capacitatea noastra de a personaliza cat mai divers si imprevizibil indivizii din joc si inca de acum acestia sunt bine simulati cinetic, astfel incat luptele virtuale sunt la fel de ingenioase, imprevizibile, violente si atractive, ca luptele intre experti umani, conflictele virtuale fiind la majoritatea jocurilor nucleul de interes, oferind un adevarat spectacol.

In prezent pe baza informatiilor stintifice despre om si realitate pot fi construite imagini  naturale unde se intampla legic aceleasi evenimente ca cele dintr-un mediu natural echivalent, fiind posibil sa controlam evolutiv interactii fenomenale virtuale asemanatoare celor reale.

Candva se va face inca mai mult, subiectii virtuali vor fi dotati cu o personalitate perceptuala, gestuala si lingvistica proprie, vor avea o memorie, un procesor lingvistic descriptiv si un algoritm interpretant, fiind capabili sa aloce nume si sensuri partilor realitatii, iar aceste nume-sensuri vor fi astfel conectate incat sa Continue reading Persoana virtuala

SPATIU SI TIMP

Spatiul si timpul natural sunt ceva care nu se vede, nu se aude, nu se atinge, este fara gust, fara miros, fara modalitate, dar le determina si schimba pe toate. Noi percepem numai continutul obiectual al spatiului, nu spatiul insusi, deasemeni, percepem multimea schimbarilor formelor din spatiu, pe care conventional o calificam drept evolutie temporala, dar nu distingem timpul insusi.

Definim spatiul ca o exterioritate tridimensionala nelimitata care sustine, inlantuie si inlatura, toate realitatile pe care le reprezentam, parcurgem, construim sau gandim. Spatiul este un fel de suport care cuprinde de peste tot o forma sau o multime de forme si le diferentiaza prin intervale de spatiu, prin intervalele suport.

Orice distributie de forme in spatiu creaza o configuratie spatiala, o spatializare modala, un spatiu populat.

O configuratie spatiala este o stare a spatiului.

Un spatiu nu poate sustine decat o singura configuratie modala, o singura distributie de forme.

Timpul este acea inlocuire subtila a spatiului cu alt spatiu, care gazduieste toate felurile de schimbari ale configuratiilor unui spatiu, timpul este o generare si conectare  continua sau discontinua de spatii, care parcurse succesiv aloca caracteristica transformanta a configuratiei spatiale sustenabila temporal.

Timpul este pe de alta parte conditia existentei subiective a continuturilor spatiului, este autorul spatiului mental, inteles ca arena constient desfasuranta a evenimentului, a evenimentului reflectat modal si intelectiv in subiect.

Timpul ne aloca posibilitatea de a simti-reprezenta sau concepe prezentele din spatiu, este factorul functional universal, el particularizeaza toate formele si transformarile din realitatea spatializata si le proiecteaza in individualitatea auto-individualizanta, autoarea spatializarii si temporalizarii subiective.

Timpul este conditia desfasurarii oricarui proces natural, fizic si informational, el este si autorul procesualizarii mentale, locul unde spatiul si timpul isi capata delimitare, alcatuire si cauzalizare.

Inclinam sa credem ca timpul este si conditia prezentei constientei umane, cea mai greu investigabila si explicabila insusire a personalitatii, prin intermediul careia ne modalizam si ne oglindim in modalitate, ne distribuim in spatialitate corporal, in temporalitate comportamental si in ambele personalizant, in spatiu-timp ne individualizam, ne polarizam optional, ne utilizam si valorizam.

Prin temporalizare populam spatiul cu forme si evenimente si ne raportam cognitiv si afectiv la ele, tot temporal ne subiectivizam concret si abstract, ne maipulam constient eul, nucleu dinamic din care diverg si catre care converg toate.

Suntem inclinati sa tratam spatiul ‘ca ‘extern’ ca totalitate care ne elibereaza-sustine corporal, ne diferentiaza toate aspectele materiale ale personalitatii. Spatiul extern numit si natural poate prelua toate felurile de forme, relatii si proprietati, iar alaturarea de spatii prin temporalizare, poate cuprinde si intretine toate felurile de schimbari ale formei-calitatii produse prin energie, pe care o putem numi combustibil temporal, energia procesanta a locuitorilor spatiu-timpului.

 

Criteriile specifice si stabile ale interactivitatii energo transformante aloca spatiu-timpului ceace numim cauzalitate, asta insemand ca acelasi forme, proprietati si relatii spatiale, supuse acelorasi conditii energo procesante produc aceleasi trasee spatio temporale.

Putem concepe conventional doua tipuri de spatiu, un spatiu actual, partial ocupat, populat cu forme si un spatiu potential, un spatiu gol, disponibil, care nu are limite, dar nici nu poate fi cuantificabil dimensional. Spatiul actual este finit, este cuantificabil si masurabil, este si temporalizabil cand preia fenomenalitatea, este spatiul continator al realitatii externe si interne, substantiale, energetice si informationale.

Putem deasemeni sa gandim cel putin doua feluri de timp, un timp aliniat la procesualitate, un timp efectiv, conectat, in desfasurare, si un timp latent, cristalizat, asociat la ceace putem numi eternitate, la identitatea egala siesi, la o continuitate modala sau non modala, in permanenta autoexistentiere de sine. Timpul latent cuprinde si sustine pura identitate care doar exista, a carei singura actiune este continua Continue reading SPATIU SI TIMP

CORP SI SPIRIT

Ce suntem, prin ce sau cine suntem, catre ce fel de uman ne indreptam, iata intrebarile filozofice declarate fundamentale, la care omul incearca sa raspunda de milenii, dar fiecare nou raspuns mentine intrebarile intacte.

Prin simturi ne identificam corporalitatea, ne percepem o forma activa, substantiala, careia ii alocam vointa, faptuire si autoreflexie, avand toate motivele sa credem ca ne reprezinta, ca este sursa personalitatii, pentru ca executa actiunile fizice sau mentale pe care le intentionam, dar mai ales pentru ca sufera sau se bucura intr-o diversitate de feluri, dependent de cele ce facem in relatia cu natura sau cu semenii nostri.

Cum ne putem caracteriza comportamental si ce contributie presupunem ca are corpul si functiile sale, la constructia personalitatii?

Omul poate fi definit ca sistem informational auto-individualizabil, constient de sine, capabil sa se cupleze perceptual-modalizant, dinamic interactiv, intelectiv si afectiv cu realitatea, cu alti oameni, sau cu alte fiinte.

Procesand mesajele senzoriale asamblam o configuratie modala a realitatii, atribuim nume si sens partilor ei, prin nume-sensuri o descriem, o comunicam, o manipulam conceptual, experimentand ii discernem dependentele fenomenale, o intelegem cauzal, iar intelegerea cauzala a naturii ne ajuta sa o schimbam si sa ne satisfacem nevoile.

 

Toate performantele umane rezulta din continua cooperare intre cateva functii informationale distincte, anume:

 

1-Perceptia si reprezentarea realitatii.

Prin perceptie culegem informatii asupra alcatuirii ambientului sau asupra relatiilor statice sau dinamice ale corpului cu obiectele inconjuratoare.

 Prin modalizarea mesajelor perceptiei obtinem reprezentarea, separam mental forme video, audio, de gust, de miros sau tactile, care forme prin pozitii, relatii, proprietati, miscari si dependente specifice, alcatuiesc tablourile fenomenalitatii externe, spatiile obiectual interactive unde ne situam prin reprezentare, actionam si comunicam, ne exprimam personalitatea.

 

2-Simobilizarea realitatii si constructia limbajelor.

Un simbol este un obiect dual care pe langa propria forma mai comunica subiectului si ceva modal deosebit, ii activeaza in memorie alta forma, relatie, calitate, influenta, actiune, cauza sau consecinta.

Un limbaj natural este o colectie de simboluri interconectabile, fiecare simbol preluand conventional o anume modalitate, extragand din memoria primitorului si interpretorului un fragment de realitate, un comportament individual, o dimensiune afectiva.

 Un limbaj se construieste prin numire-semnificare, numirea fiind alegerea unei particularitati modale a fiecarui simbol-cuvint.

Semnificarea este o procedura de echivalare conventionala a unui nume cu o stare modala naturala sau subiectiva distincta.

Interpretarea numelui si atribuirea sensului pune la dispozitia mintii un fragment de realitate, o actiune personala fizica sau intelectiva, o dependenta naturala sau sociala, o stare emotiva bine determinata.

Multimea cuvintelor cu sensuri dictincte alese de subiect pentru a echivala si comunica simbolic starile realitatii sau ale indivizilor, genereaza un vocabular.

 

3-Discursivitatea lingvistica. Odata construite numele si localizate sensurile purtatoare de modalitate, naturala sau umana, acestea pot fi utilizate pentru a descrie-compune diferite fragmente de fenomenalitate sau de actiune singulara ori de grup.

Discursivitatea este regularizabila sintactic si semantic. Sintaxa este multimea de reguli care specifica acea corecta conectare a cuvintelor care comunica coerent si complet unui interpretor competent, un obiect, o stare subiectiva, un eveniment determinat. Continue reading CORP SI SPIRIT

Simbol

Simbolul este un obiect multi modal, care pe langa propria alcatuire-forma-miscare, mai comunica o modalitate diferita, celui care stie cum sa il interpreteze, cum sa ii aloce o particularitate determinata.

Simbolul se poate definii ca un marcaj purtator de informatie diferita de informatia care il individualizeaza structural, relational sau dinamic.

Practic reprezentarile extrase din fiecare mesaj senzorial devin simboluri cand le alocam capacitatea de a declansa in primitorul-interpretor, o stare mentala distincta.

Proprietatea generica a unui simbol de a extrage din memoria subiectului si actualiza-explicita un fragment de realitate, o actiune proprie, participarea la un eveniment, o numim semnificatie.

Un obiect care preia functia simbolica, care transporta semnificatie intr-un sistem interpretor este o componenta lingvistiva, o descriere de stare, un suport de comunicare.

Prin semnificarea unui simbol noi constientizam o anume stare modala, fie a ambientului, a semenilor, sau a propriei noastre subiectivitati, devenim o identitate distincta proiectata intr-o realitate distincta.

 

Omul a inventat sau descoperit cu milenii in urma functia simbolica a obiectelor, capacitatea lor de a prelua, transporta si proiecta in subiect stari ale realitatii sau stari proprii, dinamice, intelective sau afective, corelate cu starile realitatii. Simbolul este un activator cu adresa al memoriei individului, un separator de subiectizare, el localizeaza si activeaza o latura a personalitatii, el aduce individul intr-o manifestare de sine distincta.

Simbolul este singura cale a accesarii, constientizarii si combinarii in diferite feluri a tuturor starilor proprii disponibile subiectului, el extrage si trimite in constienta situatii la care individul a participat ca observator sau actor, si pe care mintea sa le-a inregistrat.

Simbolizarea este conditia generarii limbajului, este actiunea invizibila dar permanenta prin care putem modela informational orice forma, miscare sau interactiune in mintea noastra sau in alt sistem informational.

Calitativ simbolul poseda trei caracteristici operante, anume:

 

-Semnifica informatie, izoleaza un fragment de realitate prin corelare bidirectionala cu propria modalitate, in spatiul interpretant al individului.

 

-Comunica informatie celui care poseda procedura interpretanta, interpretarea fiind o alocare stabila de modalitate, la un vector purtator de modalitate diferita de propria alcatuire.

 

-Creaza informatie noua in utilizator. Datorita functiei semnificant-modalizante simbolul genereaza in subiect realitate statica sau dinamica, desemeni permite subiectului prin intermediul auto simbolizarii-personalizarii, sa aleaga selectiv situarea in diferite variante de realitate sau ipostaze de sine, disponibile.

Simbolul personalizeaza interpretorul, el comunica intentie de actiune, comunica actiune, comunica atitudine valorizanta asupra actiunii, el face posibila automodelarea subiectului in propria constienta, ofera mijloacele generarii unui duplicat intentional si interactiv de subiect in subiect si plasarea acestui duplicat polarizat optional, intr-o realitate construita deasemeni simbolic, unde duplicatul de subiect poate actiona similar subiectului real plasat in realitatea naturala.

 Spre exemplu daca noi simbolizam-modelam mental formele si proprietatile reale cu simboluri distincte, daca simbolizam distinct fiecare din propriile noastre componente corporale, miscari si intentii de actiune, daca alocam intentii simbolice subiectivitatii noastre modelate simbolic, plasate intr-o realitate construita simbolic, obtinem o individualitate simbolica cuplata activ cu o realitate construita simbolic, obtinem modelarea persoanei si actiunii persoanei noastre intr-o modelare de realitate.

Dar actiunea simbolica asupra realitatii asamblate simbolic trebuie sa respecte anumite reguli Continue reading Simbol

CUVANT SI FORMA

Biblia incepe cu ‘Geneza’ unde se descrie facerea lumii de Dumnezeu prin cuvant, in sase zile.

Toate formele si fiintele au fost create prin comenzi adresate catre cineva care stia cum trebuie facut, catre cineva capabil sa inteleaga si indeplineasca cuvintele divine.

Putem presupune ca numele-realitati, numele-fiinte si numele actiuni, erau adresate de Dumnezeu siesi, intr-un dialog simbolic adaugat actului creativ, sau discursul divin a fost instrumentul aducerii in existenta a cerului, pamantului, soarelui si stelelor si tuturor fiintelor care il vor popula.

Daca numele divine au fost sursele aparitiei naturii si vietii, cuvintele-sensuri fiind relatii de comunicare-interpretare intre doua constiente-persoane, una discursiva si alta interpretanta, rezulta  ca Dumnezeu pe care il concepem ca o unitate ‘vointa si actiune’, atot constienta si atot capabila, ar putea fi dual in sens intentional si procedural, alcatuit din creatorul conceptual, lingvistic si creatorul executant.

  Verbul divin inteles ca trimitere de comanda de act creativ catre un primitor distinct individualizat, sugereaza posibilitatea ca Dumnezeu sa fie alcatuit din doua identitati-persoane distincte, aflate intr-o relatie de comuniune si actiune reciproca, una din personalizari posedand vointa, limbajul si stiinta formala a descrierii constructiei unui univers personalizat, iar cea de a doua entitate, fara conceptivitate creativa, poate sa inteleaga cuvantul divin si sa puna in opera ‘nemijlocit’, cele numite -semnificate.

Nemijlocirea existentiala poate fi definita drept ‘accesibilitatea si capacitatea convertirii unui mesaj purtator de modalitate, in modalitate, de catre potentialui interpretant modalizant al unui subiect dotat cu perceptie, reprezentare si intelectivitate.

Nemijlocirea este o actiune constient-modalizanta si caracterizanta, este capacitatea unui subiect de a existentia specific forme si schimbari si de a descrie existentierile, umplandu-si constienta cu modalizarile distincte, fie ele imagini, sunete, ori alte stari modale.

Nemijlocirea este realitatea reflectata in subiectivitate, este starea unui sistem constient interpretor rezultata din primirea si modalizarea unui mesaj purtator de realitate.

Creatia nemijlocita este diferita de creativitatea formala, numai descriptiv procedurala, generatoare a conditiilor generarii mesajului purtator de modalitate. Nemijlocirea implica realizarea sau existenta prealabila a subiectului, creatia mesajului si punerea subiectului in cuplaj interpretant cu mesajul, din care rezulta reflectarea modalitatii extrasa din de masej de constienta modalizanta.

Nemijlocirea duce la dependenta existentei subiectului de starile modale nemijlocite, transformabile, utilizabile si valorizabile de subiectul particularizant nemijlocirii.

 

In geneza prin dialog mai putem presupune ca Dumnezeu si-a conceput-finalizat intai unealta nemijlocit creatoare, fie ea parte de sine sau ceva distinct de sine, dar in totalitate la dispozitia cuvantului si stiintei sale creative cuprinsa in cuvant, apoi a initiat dialogul, el pronuntand-semnificand individualitatile si realitatile de executat, iar entitatea efectoare transpunand cuvintele in subiectivitatile formale, in forme si individualizari active, capabile de localizare si folosire a nemijlocirii.

Trebuie subliniat ca tipul de creatie prin cuvant divin nu asigura o creatie modala materiala si energetica efectiva, autonoma de subiect, asa cum presupunem ca este lumea noastra.

Lumea divina creata semantic capata substantialitate si fenomenalitate numai din perspectiva subiectului, ea este numai o simulare de modalitate desfasurata in individ, dar nu are substanta si forma substantiala autonoma de orice primitor si nemijlocitor de realitate.

Paradoxal este ca nici creatorul formal nici cel efectiv, de persoana si lume in persoana, nu au modalitate, din punctul lor de vedere, iar altul nu se poate construi nemijlocit, de unde rezulta imposibilitatea caracterizarii in vre-un fel a autorului creatiei, sau a procesului generarii fiintei si realitatii nemijlocite.

In creatia prin cuvant materia, formele si interactiunile naturale sunt efecte proiectate in entitati nemijlocit modalizante, substanta, formele si poprietatile acestora, fiind stari de constienta ale unui subiect. Lumea creata nu exista ca realitate, fara orice fel de subiectivitate implicata in primirea si extragerea nemijlocirii ei, a aspectului realitatii.  

Omul traieste intr-o lume considerata autonoma existential-evolutiv de el, un univers care poseda forme, energii si procese, neconditionate structural si interactiv de prezenta si capabilitatea perceptual reprezentanta si intelectiv reflectanta ori de absenta unui observator. Daca aceasta premiza de existenta autonoma de orice interpretor subiectiv modalizant, a universului, este cumva demonstrata, ipoteza creatiei divine prin cuvant este pusa sub semnul intrebarii.

Odata indeplinite conditiile realizarii fiintei si formei nemijlocite, Dumnezeu incepe sa comande existentele, iar partea executanta sa le Continue reading CUVANT SI FORMA

A exista sau nu

Folosim cuvantul ‘exista’ in nenumarate ocazii. Obiectele exista, oamenii exista, evenimentele exista sau uneori nu exista . Lumea ‘exista’ si ea, odata ce exista partile ei.

Dar in atribuirea existentei lumii au fost ridicate intrebari si dispute, vechi de milenii.

Dar ce intelegem prin faptul ca cineva sau ceva exista?

Existenta a ceva luata in cel mai simplu sens, iseamna ca orice forma sau proprietate, discriminate senzorial si intelectiv, ‘exista independent de noi’, adica exista fie ca o observam, experimentam si ne satisface nevoi, fie ca nu se intmpla asa ceva, obiectele ‘exista’ autonom, nelegate de prezenta si calitatile persoanei, astfel ca daca un om sau toti oamenii dispar, realitatea continua sa fie. Dar intrebarea este: care anume realitate exista fara subiect?

Lumea sau universul, ca totalitate a formelor si fenomenelor, este conceput ca o existenta continua, nelegata in nici un fel de perceptia si reprezentarea umana sau a altei fiinte.

Este oare acesta declarare a existentei lumii ‘independent de orice subiect’, corecta sau nu?

Sa facem o mica analiza a plauzibilitatii afirmatiei ‘existentei a ceva, independenta de subiect’.

Limbajul uman depinde de prezenta si performanta conceptuala a totalitatii indivizilor utilizatori. Toate cuvintele ca forme sonore si semantice, sunt create de fiinte capabile sa constientizeze, sa isi reprezinte persoana si ambientul in care se afla, sa dea nume partilor corpului propriu, sau partilor ambientului, sa dea sens numelor, sa conecteze sensurile si sa le comunice semenilor, realizand socializarea si relatiile lingvistic societale.

Fara oamenii sau alte fiinte capabile sa construiasca si foloseasca limbaje, nu ar exista nume sensuri, iar fara aceste forme sonore semnificate, nu ar aparea obiectele conceptualizate, caracterizante de modalitate si schimbare.

Multimea de substantive, predicate, atribute si cuvinte de legatura, prin intermediul carora denominam –semnificam si construim descrieri de realitate, depinde evident de existenta indivizilor capabili sa atinga stadiul informational al reprezentarii, numirii, semnificarii, descrierii si comunicarii realitatii, intr-un spatiu lingvistic socializat.

Asadar putem afirma fara a face o eroare, ca limbajul natural, ca multime a sensurilor si descrierilor semnificante de stare, ‘nu exista independent’ de multimea oamenilor, astfel daca ar dispare la un moment dat toti vorbitorii umani de pe pamant, ar dispare si multimea sensurilor, iar odata cu ele, ar dispare enorma retea de stari mental-semnificante, cuprinzand descrieri si interpretari de realitate, create de subiecti de-a lungul miilor de ani.

Cuvantul si sensul ‘exista’, este o parte a vocabularului fiecarui limbaj natural care il contine si foloseste, asadar indiferent in ce limba este construit si inteles, sunetul si sensul ‘exista’, este o modalitate semantica, informationala, dependenta de subiect.

Putem astfel spune ca termenul-sens ‘exista’, intra in existenta numai prin subiect, fiind o stare functional-informationala a subiectului, iar in lipsa totalitatii indivizilor creatori si utilizatori ai acestui cuvant-sens, ‘exista isi pierde existenta’. Disparand ‘existenta ca stare semnificanta, dispare si multimea declaratiilor de existenta a oricarei forme sau situatii. Disparand multimea declaratiilor atribuitoare de existenta, dispar din existenta modalitatile existentializate, asadar realitatea nu mai exista, daca dispar indivizi care o modalizeaza si existentiaza distinct.

Ar fi absurd sa pretindem ca exista cuvinte, sensuri si realitati caracterizate existential si modal prin diferite sensuri, in lipsa creatorilor de cuvinte-sensuri.

Acest banal rationament al ‘existentei oricarui sens’, dependent de existenta individului lingvistic, este valabil si pentru conceptul ‘independent’ ca si pentru orice alt cuvant-sens din vocabular, concluzia fiind ca ‘idenpendenta’ , oricum ar fi gandita, este ‘dependenta de subiect ganditor’, iar sensul ‘independent’ este inevitabil ‘dependent’ de cel care construiste conceptul ‘independenta’.

Daca orice cuvant cu sens, implicand si cuvantul ‘esista’, este ‘dependent de subiect’, rezulta ca orice folosire a sensului ‘existenta’, adica orice caracterizare de stare existentiala particulara, concreta sau abstracta, depinde de un subiect, iar in lipsa lui, acea atribuire de stare existentiala, nu exista, nefiind formulabila o descriere de stare lingvistica, fara existenta subiectului. Daca atribuirea de existenta dispare fara subiect, realitatea asa cum exista , din perspectiva subiectului, dispare si ea.

Concluzia imediata ar fi:

 Propozitia ‘realitatea exista independent de subiect’, nu exista independent de subiect, deasemeni nici felul in care este ea inteleasa de orice fel de vorbitor si interpretor.

Generalizand cele de mai sus, nici o forma sonora cu specificitate semantica, nu exista fara creatorul si interpretorul ei, iar ca exemplu particular, forma semantica “lumea exista independent de subiect’, nu poate fi formulata si inteleasa, fara existenta subiectului.

Concluzia paradoxala ar fi ca lumea ‘exista numai dependent de subiect’, iar in lipsa lui dispare ‘ca atribuire de existenta’, dar dispare si ca modalitate ‘existenta-efectiva’, pentru ca toate modalitatile intelese ca sensuri particulare, sunt stari mentale, sunt dependente de subiect,  asa cum am vazut.

Fara subiect, toate declaratiile si interpretarile ‘de existanta si modalitate’, sunt imposibile, iar realitatea ca ‘existenta intreg’, ca totalitate a existentelor particulare,  ‘exista numai cat timp exista subiectul existentializant’, numai acesta poate specifica, atribui si interpreta sensul ‘exista’, iar fara subiect, ‘nu exista ‘exista’, in nici o varianta, nu exista sensul exista’, nu exista modalitatea generica ori particulara ‘exista’, nu exista ‘starea si sensul exista’, nu exista concretul sau abstractul in orice varianta.

Neindoielnic cele spuse trebuie sa ascunda pe undeva o eroare de rationament, pentru ca dependenta existentei realtatii de subiect, si disparitia ei, cand dispare individul, pare oricarui om cu mintea sanatoasa o absurditate.

Dar este bine stiut ca de milenii, filozofii ‘idealisti’ au afirmat si argumentat ca lumea este o existenta mentala, o stare a subiectului, iar in lipsa lui, dispare si realitatea mental modalizata, natura neputand fi decat o stare mentala, conform rationamentelor anterioare ale dependetei reprezentarilor si sensurilor lingvistice de subiect.

Dar daca lumea nu exista independent de subiect, iar subiectul este o parte a lumii, concluzia ar fi ca existenta subiectului depinde de existenta subiectului, ducand la o contradictie, indicand ca nu putem fi fara a fi in prealalbil.

Dar nu putem fi in prealabil, fara a fi efectiv, astfel depindem de noi insine ca ‘fiintare actuala’ pentru a fi acea ‘fiintare potentiala’conditie a existentei ‘fiintarii actuale’, deci pentru a fi trebuie sa fi fost, iar a fi fost depinde de a fii, astfel noi insine depindem de un alt noi insine, care depinde de actualul ‘noi insine’ pentru a fi el insusi.

Aceasta ciudata  si contradictorie conditionare existentiala circulara a individului de sine, pentru a fi efectiv, pare a fi singurul argument al falsitatii declararii dependentei realitatii de subiect, dar si acest argument dispare, daca subiectul este o tratat ca entitate independenta de realitatea in care se reprezinta si pe care o existentiaza modal si semantic.

RATIUNE SI CREDINTA

 

Un credincios crestin iubitor de ratiune gandeste cam asa:

Exista un singur creator, el a facut universul si toate felurile de fiinte si ierarhii de persoane. El a facut ierarhia angelica sursa a binelui de toate nuantele si cu toate intensitatile, el a pus in lucrare si ierarhia diabolica cu toate pervertirile, rautatile si ratacirile, iar intre ele a plasat multimea oamenilor, facandu-i pe unii mai sensibili la chemarea binelui, pe altii la a raului. Dar toate cele create reflecta profunda si fara de eroare ratiune divina, singura posesoare a tuturor cunoasterilor, tuturor puterilor si tuturor darurilor de credinta si har trimise catre cei ce se nasc in toate ierarhiile desfasurate si interconectate. Creatorul absolut este pentru credinciosul rational, in fara cuprinderii cu simturile si gandirea, este de ne reprezentat, de ne imaginat, de ne cunoscut si calificat, prin argumentul ca opera nu poate niciodata oglindi in deplinatate autorul, neposedand fortele acestuia, iar omul inteles ca opera divina, nu poate cuprinde in prea simpla sa personalitate sensibila si intelectiva, enorma dimensiune a constientei supreme, care se transfera in miliardele de fiinte pamantesti si miile de miliarde de fiinte ingeresti si diavolesti, fiecare legata de propria faptuire, dar ramane unica prin natura ei de neimpartasit si inteles.

Prin subtila propagare-daruire de sine a constientei divine catre cei facuti, fiecare isi primeste constiinta si individualitatea si se comporta conform naturii sale mereu controlata de marele stapin divin.

In aceasta uriasa conlucrare divin uman, divin supra uman, sau divin sub uman, care pare majoritatii de neinteles, indiferent cum si pe cate niveluri o descriem, nu exista si nu pot exista autentice rataciri, nepotriviri si conflicte, nici in interiorul fiecarei ierarhii, nici intre ierarhii.

Daca in lucrarea divina ar apare fisuri si opozitii individualizante si inter-individualizante neprevazute de constructor, daca parti din ea s-ar razvrati si lupta unele cu altele, sau fiecare impotriva siesi si a tuturor, dar ar face asta impotriva intentiei divine, ar insemna ca si in mintea divina este ignoranta, confuzie si dezbinare, care se propaga imediat in opera.

Dar defectiunea de orice fel in fiinta divina este principial imposibila, data fiind dimensiunea coplesitoare si nemasurata complexitate si armonie a creatiei, unde in fiecare oglinda de constienta, se infiripa chipul divin, asa cum au vazut si descris marile personalitati crestine.

In lumea celui care stie sa faca ceva de marimea si diversitatea fara limite a cosmosului si a totalitatii fiintelor care il populeaza, nu poata exista nici un fel de greseala de conceptie si executie, fie ea aparuta cu sau fara voia celui atot facator si cunoscator, pentru ca o opera cu defecte, dar ajunsa la un asemenea nivel de evolutie, este o contradictie, ea pune sub semnul intrebarii  insasi legitimitatea atribuirii ei celui pe care il credem creator.

O lucrare spirituala care incepe sa se degradeze, sa se erodeze din interior, din individul constient, care este samburele si scopul creatiei, indica o degradare in constienta imaginant creativa absoluta, concluzie paradoxala, avand in vedere ipotezele de perfectiune care conditioneaza posibilitatea aparitiei omului-univers.

Totusi in lumea umana, cum fiecare poate usor constata, au fost de la inceput, sunt si vor mai fi tot felul de potriviri si nepotriviri intre indivizi, au fost si sunt, iubiri si uri, atractii si respingeri, aliante si revolte, acorduri si controverse pasnice sau violente, incat omul oarecare nu mai stie in ce fel de lume se afla si in ce fel s-ar putea cuprinde si califica el pe sine si lumea sa.

Orice incercare de intelegere de sine a omului implica posibilitatea de a accesa perspectiva divina asupra sa, de a cunoaste in masura posibilului, ce scop sau ce rol are de indeplinit el in uriasa si atata de obscur ordonata ierarhie a lumilor si persoanelor.

Intelegerea de sine a omului prersupune analiza faptelor sale si cautarea originii fiintei sale in sine sau in afara sa.

Daca admitem ca suntem consecinta unei puteri-cunoasteri fara limite, ratiunea ne obliga sa originam in aceasta super- fiinta tot ce observam, tot ce suntem sau credem ca suntem, tot ce vrem, tot ce facem, tot ce consuman si valorizam, satisfacandu-ne fiinta.

Daca postulam ca necesara armonia intregului creat, si a fiecareia din parti, rationamentul ne sugereaza ca noi insine suntem o fiinta armonioasa, echilibrata, in concordanta cu sine, asa precum trebuie sa fie, cel din care provenim.

Dar cea mai simpla a anliza a ceace numim ‘om in realitate’, ne ofera concluzii opuse.

Este usor sa identificam bazati pe marturii istorice, seria de confruntari intre indivizi, grupuri sau mari comunitati, aliniate de-a lungul timpului, lupte fizice sau mentale, care au facut sute de miloane sau poate miliarde de victime, fiecare cu nenorocirea sa.

Suntem mai inclinati sa evocam si parcurgem sirul evenimentelor negative ascunse in paginile timpului, dezordinea si suferinta sunt pastrate de memorie mai precis si indelung, iar amintirile si experienta personala ne pun in situatia sa constatam ca nu au fost si nici nu sunt prea multi oameni, (daca o fi fost vreunul), care sa poata spune ca nu au fost niciodata agresati cu vorba sau cu fapta, de unii din semenii lor.

Ca oameni intre oameni, fiecare suntem martori sau implinim fapte de ajutor neconditionat, de altruism si devotament spontan, apartinand familiei celor bune, dar in noi se ascunde inevitabil si omul conflictual, care atunci cand ne displace semenul, isi trezeste dispretul, ura si furia.

Daca putem atat de usor observa, uneori si asuma, agresivitatea care ne inconjoara, ne implica si uneori ne descalifica, se pune intrebarea: cum am putea impaca varietatea si consecventa raului din noi si din semenii nostri, cu necesara perfectiune si armonie a lumii derivata din perfectiunea creatorului. Daca ne privim din perspectiva creatiei, suntem buni, armonis cuplati social, necesar personalizati corect, daca folosim perspectiva umana descoperim si contrariul.

Omul oarecare prin trairile sale, este obligat sa faca analize si sa isi clarifice si califice sinele, semenii si relatiile cu ei, pentru ca Dumnezeu cu siguranta nu formuleaza pareri pro sau contra operei sale, el nu o apreciaza sau critica.

Atribuirea de perfectiune si completitudine operei divine, deriva din rationamentul ca o cunoastere si putere realizanta nelimitata, (capabila sa sustina in sine universul, fara consumare sau diminuare de sine), poate darui individualitate unitara si cooperanta oricarui individ-opera din fiecare ierarhie, fara a se pierde ceva din unitatea supra persoanei divine, fara a gresi in vre-un fel.

Puterea absoluta nu poate aduce in intentie si decizie, un ansamblu urias de constiente care odata inchegat, sau inca inainte de finalizare, incepe sa se confrunte, deprecieze si incerce sa se distruga, fara a se nega pe sine.

 Este imposibil ca fiecare vointa emergenta din unica super vointa creatoare, sa se opuna altei vointe individuale, fara ca vointa suprema ca unitate, sa se confrunte cu sine, sa se scindeze intr-o contrarietate ireconciliabila.

Se afirma ca opera califica creatorul, iar daca admitem ca opera este auto-conflictuala, ca se neaga pe sine mai mult decat se accepta, creatorul trebuie sa fie la fel, sa fie si el de fapt o dualitate dezbinata, in nesfarsita controversa intre partile sale, fiecare parte de fiinta absoluta respingand-o pe celalalta si incercand sa o inlature, dar stiind ca nu poate fi fara ea, de unde absurdul situatiei.

O supra putere permanent auto opozabila, nu ar putea face ceva, orice ar incepe una din jumatati, celalalta ar nega si distruge imediat.

Daca omul ar fi intr-o continua opozitie de sine, niciodata nu ar apare efecte acceptate si pretuite de omul-creator, adevar pe care fiecare din noi il poate verifica prin experienta sa si marturiile semenilor.

Fara echilibru sufletesc, fara concentrare si unitate intentionala, nici un om nu poate gandi constructiv si apreciativ un obiect sau eveniment, nu gaseste in sine resursele de energie, vointa si imagintie pentru a isi concepe, perfectiona si realiza proiectul.

Nici fiinta divina nu poate fi gandita ca atractie si respingere a unei unice vointe scindate, care paradoxal nu se poate confrunta fara a se anihila.

Din aceasta perspectiva aparent conflictuala credinciosului superior trage concluzia ca raul din lumea umana este pur si simplu o impresie falsa momentana, este de fapt o stare ‘ne-rea’, este o subtila varianta de’ rau catre bine’, care va fi inteleasa ca ‘bine efectiv si necesar’ atunci cand dimensiunea raului dispare din calificare, pentru ca dispare din evaluare, din posibilitatea alocarii raului.

La aceste afimatii ale credinciosului rational ca ‘raul este de fapt un bine subtil, un bine potential, incorect evaluat’, vine rapid replica necredinciosul rational care intreaba si el, din ce cauza, (presupunand ca ar exista o cauza), face dumnezeu omul ignorant, neputincios, vindicativ si violent, mereu pus pe cearta, capabil sa produca sau culeaga raul, cand foarte usor ar putea in nesfarsita lui generozitate si daruire de gratie, sa ofere fiecarui om o scanteie din fulgerul intelepciunii divine, pacificandu-si creatia, transformand-o intr-un paradis perpetuu, unde numai fericirea adevarata si permanenta este verosimila.

Raspunsul izvorat din credinta si ratiune este destul de ambiguu si ne indoim ca va fi vreodata mai precis si convingator.

Conform gnozei crestine omul este daruit cu liberul arbitru, el primeste posibilitatea de a isi alege traseul vietii, el poate stabili folosind simturile, corpul si mintea sa, ambele inevitabil imprefecte, ce anume sa vrea, cum sa faca, cum sa foloseasca si cum sa se bucure de cele dobandite.

Iar daca fiecare prin libertatera faptuirii, garantata in divin, isi alege calea proprie care poate explora numai domeniul binelui, sau il poate depasi, intrand cu sau fara voie, in continentul celor rele, mult mai intins si accesibil decat insula binelui, atunci vina umana in masura in care admitem o vina, nu apartine in nici un caz creatorului, de fapt nu apartine nici celui creat, raul fiind numai o masura a ignorantei fiintelor, care aleg ce nu li se potriveste si sufera efectele proastei alegeri. Oamenii au doar puterea  sa doreasca si sa isi ofere ceva din ce vor, dar nu au si puterea refuzului dorintei.

Din perspectiva credinciosului rational, nici un suflet cazut in pacat prin lacomie si agresivitate, nu este pierdut ireversibil, este doar facut sa cunoasca maretia si intelepciunea creatorului, prin eroare si pedeapsa, prin parcurgerea tuturor orizonturilor faptuirii bune si rele, penduland intre divin si diabolic, exersand intrarea diabolicului in uman, unde coexista contrariile. Invingand raul prin intelegere omul patrunde in ierarhia treptelor intelepciunii si perfectiunii, care niciodata nu pot fi parcurse in totalitate.

Supra persoana cunoscatoare, cauza a multimii ipostazelor umane, este cu mult mai obscura, mai greu de inteles si asumat-practicat, decat persoana proprie, buna si rea, care si ea poseda o multime de abilitati.

Argumentele conform carora raul este binele viitor, este binele conditionant, care duce cu necesitate la un necesar bine plenar simtit si apreciat, nu rezista analizei rationale. Cum ar putea fi caracrterizat ca bine posibil sau viitor momentul cand omul oarecare, este lovit de napasta din senin, fara sa se stie vinovat de ceva, dar crunt pedepsit fie prin vreo suferinta uneori nevindecabila, printr-un accident cumplit, prin pierdera avutului sau a persoanei iubite.

Este greu de sustinut ca asemenea situatii tragice fara justificare, conform oricarei justitii umane, ar fi consecintele unei intelepciuni infinit generose si altruiste, incapabila sa intre in opozitie de sine, prin orice nivel de fiintare.

Unii credinciosi apartinand altor religii pretind ca necazurile prezente ( ca si satisfactiile dealtfel), sunt efecte ale unor greseli din vietile trecute, asta implicand ca individul nu moare decat trupeste, iar sufletul , suportul personalitatii corporale, ramane viu si activ, este sau nemuritor sau acopera o durata masurabila in mii sau milioane de ani.

Nici aceasta explicatie a mostenirii prin rau momentan a efectului faptei rele trecute, ca pedeapsa intr-o viata a erorilor din alta viata, nu multumeste omul inteligent, nu foarte credincios.

Nici o ratiune autentica nu vede vre-un temei in a gresi aici si acum si suferi in viitor, daca creatorul ne poate oferi mijloacele de a intelege fara pedeapsa si suferinta ca am gresit.

Este putin pervers sa pui o bomba cu amorsare intarziata, in traseul actiunii persoanei momentane, iar aceasta sa explodeze in fiinta viitoare distrugand un individ cu suflet, fara avertisment, fara motivatie si probabil fara o justificare inteleasa de el.

Este irational sa transformi trecutul in pedeapsa viitoare, iar prezentul in recompensa pentru o faptuire trecuta buna sau intr-o alta suferinta v iitoare, este absurd ca pentru o greseala facuta de o anterioara ipostza de sine, sa plateasca o identitate viitoare, care posibil a evoluat si a iesit de sub incidenta pedepsei prin cunoasterea de sine dobandita.

Iar daca i se blocheaza  traseul evolutiei in timp unui individ, pastrandu-l ingnorant pina in momentul pedepsei, pentru a legitima pedeapsa, aceasta ne pare mai degraba o dovada de cruzime decat de echitate, de generozitate.

Dar orice argument am inventa pentru a protesta la necaz impotriva deciziilor creatorului care ne apasa prea tare ca bunavointa sa, nu vom avea dreptate niciodata, conform dogmei crestine. Cea mai buna cale de suportare a suferintei, este pocainta si accesptarea cu recunostiinta a pedepsei.

Prea profunde inca si prea complicate pentru om, sunt puterile proprii care il duc incontrolabil catre rau sau bine, pentru ca incapabil de a se analiza si intelege nu are instrumentele discernamantului si situarea continua numai in bine.

Necunoscandu-ne e poate incorect sa crtiticam creatorul, sa ii reprosam ca ne-a facut rai sau rau, cand ne putea face bun, ca ne-a legat de frustare si neputinta, cand ne putea plasa in lumea puterii, placerii, binelui, poate cu o mai mica risipa de imaginativitate creativa divina.

Se poate spune ca aceasta universala si permananta competitie din lumea umana, aceasta spontana sau premeditata incercare de depasire a eului propriu sau eului semenului, dezvolta cel mai ingenios, mai divers combinativ, mai imprevizibil, dar si mai elegant si coerent-complet joc al creatiei, unde este intretinuta continuu tendinta depasirii celuilalt, mai rar depasirea de sine, necesara pentru a aplica reguli corecte in competitia cu ceilalti.

In jocul competitiei umane toate mijloacele rationale si irationale sunt permise, atunci cand vrei mai mult sa fii superior altuia, decat superior tie insuti.

Daca omul este suspendat intre bine si rau si tras fara control de ambele forte, singura cale rationala de a te desprinde de cele doua campuri umanizante antagonice, este sa te depolarizezi valoric tu insusti, sa scapi prin neutralitate implicanta, de sfera atractivitatii si a repulsiei, sa inveti a refuza sa mai fi vanatorul placerii, indiferent ce efect aduce vanatoarea asta.

Dar si aceasta cale a despinderii de umanul rational-afectiv si intrarea in supra umanul neutru optional, in care raul si binele isi pierd adversitatea, pentru ca isi pierd calitatea de trairi opuse, este nu doar dificil de parcurs, dar mai dificil de inteles si acceptat.

Gnozele orientale dar si cele occidentale indica calea intalnirii cu Divinitatea, unde raul si binele au aceiasi culoare, prin iesirea din traseul cotidian al coabitarii permanente a fiintei atemporale cu omul momentului, care vrea atatea, dar primeste doar o parte, intretinand mereu vie dorinta de altceva.

Cine are curajul de a intra acolo unde va dispare ireversibil fiinta sa sensibila, cine poate face supremul sacrificiu al daruirii sinelui uman, incarcat de neputinte si puteri, de cautari si pretuiri de sine?

Cine poate oferi ceva din sine, ce inca nu poate cuprinde nici cu ochiul mintii, pentru a ajunge sa fie si poata orice, dar sa respinga orice individuare care vrea si poate ceva?

Si ce am face cu raspunsurile la aceste intrebari, cat timp oamenii limitati fiind, atat de atasati de uman, nu am putea lua decizia de a fi altfel, de intra fara regrete acolo unde iti este interzisa intentia de a mai vrea sa fii uman.

Specific Romanesc

De catva timp se inmultesc in presa, tv, sau pe internet, discutiile autocritice, se incearca analize obiective, unele increzatoare, majoritatea descurajante, uneori amare, depreciante, asupra specificului individualitatii romanesti.

Conform majoritatii evaluarilor negative romanul tipic ar fi mai lenes, mai nepasator-indolenet, mai turbulent-primitiv, mai violent, mai putin cinstit, mai egoist si dispretuitor de semeni, mai ineficient in majoritatea actiunilor mentale si lucrative, decat apuseanul.

Efectul acestui cumul de calitati tipice, vechi de secole, cum le considera unii, ar determina calitatea medie foarte scazuta si socializarea deficitara felului nostru de trai.

O discutie publica pro sau contra acestor nobile sau descurajante insusiri-defecte si consecintelor care decurg, ar fi fara finalitate, unii le-ar accepta dar s-ar desprinde de posesia lor, altii nega cu inversunare, iar efectul ar fi mai degraba conflictual si dezbinativ decat unificant si emulant.

Intr-o colectivitate scindata nu se pate hotari nimic major si nu se pot declansa actiuni autocorectante de individualitate.

Se poate constata ca aceste pareri majoritar depreciante sunt efectul exportului masiv de mana de lucru romaneasca in apus si a comparatiilor facute de romanii plecati, dar sunt si urmarea actiunilor penale savarsite asupra gazdelor, actiuni care au socat Europa.

Se afirma analizand statistici ca hotiile, agresiunile, violurile si crimele romanilor plecati in apus depasesc media faptelor similare produse de alti musafiri din lumea a treia, iar aceasta violenta spontana, pare greu de explicat numai prin saracie si ignoranta.

Dar trebuie recunoscut ca muncind pentru altii, cu metodele si uneltele lor, romanii invata fie ca vor sau nu, sa se priveasca si evalueze mai lucid si mai critic.

Activitatea si conformarea la norme in alte comunitati, cu alte reguli, alte niveluri de respectare constienta a regulilor sociale si de munca, ii obliga romanii care trec prin aceasta experienta, sa se masoare cu etaloane umane, culturale si profesionale, mai complicate si mai tehnice, sa isi localizeze mai precis insusirile dar mai ales lipsurile. Privindu-se simultan cu ochii proprii si cu cei ai gazdelor apusene, unii romani incep sa inteleaga ce nu au ei si au ceilalti, sau invers, si sa evaueze daca aprecierea sau refuzul trasaturilor proprii si preluarea celor apusene, este mai profitabila.

Contacul cu apusul printre alte diferente pune muncitorul roman in contact cu o tehnologie superioara , dar in special cu o disciplica a muncii, un nivel al competentei si o eficienta a organizarii si randamentului, inexistenta pe meleagurile natale.

Diferentele de medii tehnologice si de raportare la unealta obliga romanii sa isi schimbe obiceiurile de a muncii, dar majoritata fac fata destul de bine testului si se dovedesc capabili sa lucreze la nivelul cerut.

Capacitatea de a muncii conform criteriilor de acolo arata ca romanul ca executant este similar celorlalti, are aceleasi performante, cu conditia ca altul sa ii conceapa si puna in mana unealta, sa stabileasca obiectivul muncii, ritmul de munca, standardele calitate si de securitate.

Diferentele intre roman si apusean sunt puse de regula pe seama a doua tipuri de societati-civilizatii, creatoare a doua tipologii umane distincte, uneori opuse, societatea apuseana si cea balcanica.

Acest punct de vedere ne pare de nesustinut, fundamentarea civilizatiei europene pe doua macro tipologii de individualitate fiind naiva si fara suport.

Apusenii poseda o diversitate psihologica, implicant afectiva si creativa care nu poate fi incorsetata intr-o varietate tipologica omogena, la fel si balcanicii.

Prin judecati tipic romanesti se atribuie personalitatii medii apusene o raceala in relatiile sociale, o mai mica capacitate de exprimare a emotiei, un efort sistematic de control al afectivitatii sau chiar o deficienta de emotionare.

Apuseanul standard ar avea o fire mai monotona, mai putin spontana si exuberanta, mai calculata, mai economa, de parca toti apusenii ar avea in loc de creier un calculator, iar in loc de inima un instrument de masura al cine stie caror profituri si pierderi.

Incontestabil sunt diferente de psihologie si capabilitate valorizanta de sine si de semeni, intre romani si apuseni, lasand la o parte restul balcanicilor, iar aceste diferente trebuie sa ne preocupe iar daca e cazul, sa ne ingrijoreze.

Cu toata exuberanta si sufletismul sau aparent romanul este mai putin dispus sa isi ajute semenul la nevoie, nu din egoism sau meschinarie, ci dintr-o nepasare profunda pentru celalalt in cazul ca nu este legat de aceste prin rudenie sau interese personale.

Credem ca ceace a caracterizat istoria noastra si a determinat tipologia medie romaneasca  a fost si inca este izolarea conceptuala, nu emotionala sau implicanta, de Europa vestica, izolare uneori autosustinuta care a dus in timp la diferente tehnologice si mod de a satisface nevoile.

Intelegem prin izolare conceptuala acei factori istorici dar si de alta sorginte, pe care nu ii putem locliza, care au facut ca noi sa nu preluam felul de a gandi apusean, de fapt sa nu prea facem exces Continue reading Specific Romanesc

Sacrificiu

 

Sensul comun al cuvantuui sacrificiu ar fi, ‘daruirea de sine, renuntarea la o parte din sine’, fie ea un bun pretuit, sau alocarea unei parti din trupul, timpul, energia si abilitatea personala pentru a face semenului o placere sau un serviciu.

Dar sacrificiul intro varianta arhaica semnifica daruirea unei ofrande sau daruirea de sine divinitatii, pentru a restabili o relatie conciliatorie, de echilibru si bunavointa din partea acesteia, pentru a prelungi un aranjament uni sau bilateral care asigura existenta comunitatii.

 

Sacrificiile sunt de o mare diversitate, ele implica o actiunea facuta pentru cineva, cedarea unui sau renuntarea dobandirii unui obiect sau functie care aduce o satisfactie, in favoarea altuia. Orice dar de orice fel dat cuiva din toata inima, fara interes personal, doar pentru a face o placere, pentru a arata o autentica pretuire pentru altul, este un sacrificiu, este o autentica oferta de sine catre altul, si primire a celuilalt in schimb.

La limita sacrificiul este cedarea constienta si responsabila a unei vieti pentru salvarea altei vieti, asemenea sacrificii apartin unei naturi sufletesti superioare.

Dar ca natura insusi ar fi efectul unui act sacrificial, facut de cineva pentru a permite intrarea in existenta a cuiva sau a mai multora, pare mai putin firesc, mai ales daca il cautam in modelul de geneza a universului propus de stiinta, ca efect al unei uriase explozii iradiante, care s-a condensat rapid, in micro substanta, iar microsubstanta s-a aglomerat progresiv intr-un timp mult mai indelungat, prin forta gravitatiei, in macro obiectele cosmice, planete, stele, galaxii.

Conform unor scheme creative foarte vechi, cosmosul are o origine sacrificiala, el fiind efectul unei uriase daruiri de sine, faptuita de o mega personalitate, inteleasa fie ca alcatuita din substanta si spirit, sau numai din spirit, complet constienta de sine, care isi putea schimba morfologia substantiala si mentala, sau numai mentala cum dorea, trecand de la unitate la multiplicitate de constiente, fara a isi pierde unitatea constienta de sine.

In filozofia indiana cu milenii in urma a fost propus un super principiu creativ din care iau nastere si in care se intorc si dizolva toate universurile si toate fiintele din acestea.

Acest principiu capabil sa faca si resoarba universuri, a fost numit Brahman, cel de necunoscut, de nesurprins cu simturile, cu imaginatia sau ratiunea umana. Brahman este autorul a toate, el face si distruge toate lumile si toate felurile de fiinte in care se reflecta lumile.

In varianta sacrificial creativa de realitate prin persoana, Brahman se scindeaza in doua mari super-entitati fiecare specific manifestanta, numite in unele gnoze, Prakriti si Purusa.

Prakriti este substanta si energia, este partea fenomenala a realitatii, dar mai este si intelectul creator, iar purusa este constienta de sine, este partea de Brahman care se reflecta pe sine in totalitate, care isi cunoaste si dirijeaza fiinta, care contribuie prin asumare si desprindere, la nasterea si distrugere unui univers.

Prakriti este principiul substantial, este aparenta de materie, energie si inteligenta creativa, este posesoarea tuturor formelor, fortelor si schemelor obiectuale, intelective si afective din care rezulta variante de trupuri si constiinte, situabile in lumile cu care se potrivesc.

Purusa este spiritul atot cunoscator, el este cumva si autorul dar si beneficiarul actiunii creative de subiectivitati limitate, al lui Prakriti.

Imediat ce Prakriti isi creaza multimile de tipuri de fiinte, Purusa se scindeaza si el in multimile de subiectivitati ignorante, fiecare micro individualitate  purusa preia asuma fiecare individualitate creata de Praktiti, ca pe un eu real, existent prin sine intr-o lume reala, autonoma de subiect.

Fiecare micro Purusa se identifica cu cate o individualitate ignoranta creata de Prakriti, si trateaza realitatea ca sursa sa dar si cauza tuturor placerilor si suferintelor sale. Un univers este multimea de realitati proiectate de Brahman in toate micro personalitatilor care se concept ca entitati corporale situate intr-o lume a formelor si schimbarilor

Brahman in filozofia orientala este neantul atot creator, este cel fara forme si insusiri, cel care creaza numai aparenta de persoana, adica persoana ca punct de vedere a unei pure spiritualitati, in care se proiecteaza aparenta de realitate si aparenta de actiune a persoanei in realitate

Sacrificiul lui Prakriti caracterizeaza efortul ei de a intretine prin formele si calitatile pseudo substantiale, iluzoria materialitate si fenomenalitate a cosmosului, prin scindarea unitatii ei intr-o uriasa multime de forme, proprietati, evenimente si individualitati ignorante, inchise din punctul lor de vedere intr-o lume care de fapt nu exista fara ele, este o constructie a fiecarei minti ignorante.

Fragmentarea de sine a lui Prakriti dureaza pina cand fiecare persoana si fiecare micro purusa ascuns in fiecare persoana prakriti, intelege care ii este originea, care este sursa sa si a lumii in care se crede, atunci descopera procesul numai conceptual, imaginant, al creatiei. Fiecare purusa ajuns la cunoasterea de sine constata ca si Prakriti si Purusa sunt doar stari supramental creative, numai aparent duale, ale marelui Brahman, absolutul unitar si incaracterizabil. Finalizarea unui ciclu univers are loc printr-un sacrificiu invers, cand toate fiintele constiente dar ignorante conduse de personaje iluminate, cunoscatoare ale adevarului, isi daruie personalitatea, adica renunta progresiv la individualitatea doritoare de satisfactii  si se reintorc-resorb pe rind in Brahman.

 

Sacrificiul lui Purusa consta in faptul ca isi transfera unitatea de sine supra constienta si atot cunoscatoare, intr-o multime de microconstiinte ignorante, fiecare identificandu-se cu aparenta de corp prakriti in care este inchis, fiecare luand in serios ca reale, mesajele simturilor, formele si calitatile, gandurile si rationalitatea sa, dar mai ales placerile si neplacerile, fiecare dorind doar sa se bucure la maxim de lumea sa.

Cand fiecare purusa a inteles regulile jocului creatiei, a inteles ca el este o proiectie de individualitate substantial simulata, in mintea absoluta, iar placerile si suferintele sale sunt la fel de iluzorii ca si lumea sa, uriasul joc cosmic al nasterii, dezvoltarii, dorintei si implinirii sau neimplinirii si mortii, este numai o stare a mintii sale, mintea daruita de mintea divina.

Cand fiecare micro spirit, de fapt numai aparent ignorant, ( el fiind o emanatie de purusa) parcurge multimea de traiectorii a vietilor si mortilor care i-au fost impuse, cu multimea de bucurii si dureri predeterminate, ajunge in final la cunoasterea de sine, afla cine este si ce calitati are lumea si fiinta sa.

In aceasta faza a asa numitei ‘iluminari a spiritului’, jocul cosmic se opreste, nemai fiind alimentat de nici o energie dorinta sau repulsie, care indeamna numai subiectul ignorant la actiune si intretinere de sine.

In cosmologia hindusa universul este o creatie sacrificiala, o renuntare la unitatea supraindividuala, creatoarte de individualitati, este metaforic spus o auto proiectare-colorare cu aparente de egouri si realitati, a unei supraconstiente pure si clare, care in esenta ei este mereu curata, fara pata forma, fara pata energie, fara pata fiinta, gandire, actiune si emotie, mereu libera de orice iluzie de dorinta, faptuire si satisfactie.

Fiecare individualitatee limitat constienta, creata sacrificial prin limitarea-intunecarea de sine a lui Brahman, proiectat in subiectul ignorant, isi ignora originea fara suport material, sau de orice alt tip, si se crede fiinta existenta prin sine, dar in momentul cunoasterii isi identifica non subiectivitatea , lipsa egolui, ca stare proprie, iar din non-subiectivitate, rezulta non realitatea lumii.

Micro Purusa cel simultan cunoscator si cunoscut, inchis in fiecare individualitate Prakriti, inlatura voalul ignorantei aparente si odata cu el si voalul realitatii aparente si se cuprinde simultan ca parte a uriasei unitati si ca unitate de sine. Purusa ajuns la cunoastere de sine redevine o superconstienta goala de orice fiintare, se desprinde ireversibil de constientizarea limitata, in care realitatea si personalitatea apar ca iluzii, numai cat timp nu isi surprind mecanismul auto generativ.

Purusa ajuns la regasirea de sine isi identifica puterea de a parea-fi oricum, dar a nu fi in nici un fel, a faptui orice fara sa faptuiasca ceva, de a prelua toate individualizarile, dar a fi fara individualitate.Aceasta descriere sumara a creatiei sacrificiale a universului, este o prezentare a scrierii Samkhya karika, foarte important text filozofic-initiatic indian.

Cea mai celebra, mai frumoasa literar si mai profunda scriere initiatica indiana antica, dar credem, cea mai subtila, mai valoroasa opera filozofica compusa vreodata, este dialogul asupra existentei, intre om si zeul creator si distrugator de lumi, Krisna, numit ‘Bhagavad Gita’, parte a marelui Poem Mahabharata.

 

 

 

 

 

 

 

Page 10 of 11« First...7891011