Categories

A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

CUVANT SI FORMA

Biblia incepe cu ‘Geneza’ unde se descrie facerea lumii de Dumnezeu prin cuvant, in sase zile.

Toate formele si fiintele au fost create prin comenzi adresate catre cineva care stia cum trebuie facut, catre cineva capabil sa inteleaga si indeplineasca cuvintele divine.

Putem presupune ca numele-realitati, numele-fiinte si numele actiuni, erau adresate de Dumnezeu siesi, intr-un dialog simbolic adaugat actului creativ, sau discursul divin a fost instrumentul aducerii in existenta a cerului, pamantului, soarelui si stelelor si tuturor fiintelor care il vor popula.

Daca numele divine au fost sursele aparitiei naturii si vietii, cuvintele-sensuri fiind relatii de comunicare-interpretare intre doua constiente-persoane, una discursiva si alta interpretanta, rezulta  ca Dumnezeu pe care il concepem ca o unitate ‘vointa si actiune’, atot constienta si atot capabila, ar putea fi dual in sens intentional si procedural, alcatuit din creatorul conceptual, lingvistic si creatorul executant.

  Verbul divin inteles ca trimitere de comanda de act creativ catre un primitor distinct individualizat, sugereaza posibilitatea ca Dumnezeu sa fie alcatuit din doua identitati-persoane distincte, aflate intr-o relatie de comuniune si actiune reciproca, una din personalizari posedand vointa, limbajul si stiinta formala a descrierii constructiei unui univers personalizat, iar cea de a doua entitate, fara conceptivitate creativa, poate sa inteleaga cuvantul divin si sa puna in opera ‘nemijlocit’, cele numite -semnificate.

Nemijlocirea existentiala poate fi definita drept ‘accesibilitatea si capacitatea convertirii unui mesaj purtator de modalitate, in modalitate, de catre potentialui interpretant modalizant al unui subiect dotat cu perceptie, reprezentare si intelectivitate.

Nemijlocirea este o actiune constient-modalizanta si caracterizanta, este capacitatea unui subiect de a existentia specific forme si schimbari si de a descrie existentierile, umplandu-si constienta cu modalizarile distincte, fie ele imagini, sunete, ori alte stari modale.

Nemijlocirea este realitatea reflectata in subiectivitate, este starea unui sistem constient interpretor rezultata din primirea si modalizarea unui mesaj purtator de realitate.

Creatia nemijlocita este diferita de creativitatea formala, numai descriptiv procedurala, generatoare a conditiilor generarii mesajului purtator de modalitate. Nemijlocirea implica realizarea sau existenta prealabila a subiectului, creatia mesajului si punerea subiectului in cuplaj interpretant cu mesajul, din care rezulta reflectarea modalitatii extrasa din de masej de constienta modalizanta.

Nemijlocirea duce la dependenta existentei subiectului de starile modale nemijlocite, transformabile, utilizabile si valorizabile de subiectul particularizant nemijlocirii.

 

In geneza prin dialog mai putem presupune ca Dumnezeu si-a conceput-finalizat intai unealta nemijlocit creatoare, fie ea parte de sine sau ceva distinct de sine, dar in totalitate la dispozitia cuvantului si stiintei sale creative cuprinsa in cuvant, apoi a initiat dialogul, el pronuntand-semnificand individualitatile si realitatile de executat, iar entitatea efectoare transpunand cuvintele in subiectivitatile formale, in forme si individualizari active, capabile de localizare si folosire a nemijlocirii.

Trebuie subliniat ca tipul de creatie prin cuvant divin nu asigura o creatie modala materiala si energetica efectiva, autonoma de subiect, asa cum presupunem ca este lumea noastra.

Lumea divina creata semantic capata substantialitate si fenomenalitate numai din perspectiva subiectului, ea este numai o simulare de modalitate desfasurata in individ, dar nu are substanta si forma substantiala autonoma de orice primitor si nemijlocitor de realitate.

Paradoxal este ca nici creatorul formal nici cel efectiv, de persoana si lume in persoana, nu au modalitate, din punctul lor de vedere, iar altul nu se poate construi nemijlocit, de unde rezulta imposibilitatea caracterizarii in vre-un fel a autorului creatiei, sau a procesului generarii fiintei si realitatii nemijlocite.

In creatia prin cuvant materia, formele si interactiunile naturale sunt efecte proiectate in entitati nemijlocit modalizante, substanta, formele si poprietatile acestora, fiind stari de constienta ale unui subiect. Lumea creata nu exista ca realitate, fara orice fel de subiectivitate implicata in primirea si extragerea nemijlocirii ei, a aspectului realitatii.  

Omul traieste intr-o lume considerata autonoma existential-evolutiv de el, un univers care poseda forme, energii si procese, neconditionate structural si interactiv de prezenta si capabilitatea perceptual reprezentanta si intelectiv reflectanta ori de absenta unui observator. Daca aceasta premiza de existenta autonoma de orice interpretor subiectiv modalizant, a universului, este cumva demonstrata, ipoteza creatiei divine prin cuvant este pusa sub semnul intrebarii.

Odata indeplinite conditiile realizarii fiintei si formei nemijlocite, Dumnezeu incepe sa comande existentele, iar partea executanta sa le Continue reading CUVANT SI FORMA

A exista sau nu

Folosim cuvantul ‘exista’ in nenumarate ocazii. Obiectele exista, oamenii exista, evenimentele exista sau uneori nu exista . Lumea ‘exista’ si ea, odata ce exista partile ei.

Dar in atribuirea existentei lumii au fost ridicate intrebari si dispute, vechi de milenii.

Dar ce intelegem prin faptul ca cineva sau ceva exista?

Existenta a ceva luata in cel mai simplu sens, iseamna ca orice forma sau proprietate, discriminate senzorial si intelectiv, ‘exista independent de noi’, adica exista fie ca o observam, experimentam si ne satisface nevoi, fie ca nu se intmpla asa ceva, obiectele ‘exista’ autonom, nelegate de prezenta si calitatile persoanei, astfel ca daca un om sau toti oamenii dispar, realitatea continua sa fie. Dar intrebarea este: care anume realitate exista fara subiect?

Lumea sau universul, ca totalitate a formelor si fenomenelor, este conceput ca o existenta continua, nelegata in nici un fel de perceptia si reprezentarea umana sau a altei fiinte.

Este oare acesta declarare a existentei lumii ‘independent de orice subiect’, corecta sau nu?

Sa facem o mica analiza a plauzibilitatii afirmatiei ‘existentei a ceva, independenta de subiect’.

Limbajul uman depinde de prezenta si performanta conceptuala a totalitatii indivizilor utilizatori. Toate cuvintele ca forme sonore si semantice, sunt create de fiinte capabile sa constientizeze, sa isi reprezinte persoana si ambientul in care se afla, sa dea nume partilor corpului propriu, sau partilor ambientului, sa dea sens numelor, sa conecteze sensurile si sa le comunice semenilor, realizand socializarea si relatiile lingvistic societale.

Fara oamenii sau alte fiinte capabile sa construiasca si foloseasca limbaje, nu ar exista nume sensuri, iar fara aceste forme sonore semnificate, nu ar aparea obiectele conceptualizate, caracterizante de modalitate si schimbare.

Multimea de substantive, predicate, atribute si cuvinte de legatura, prin intermediul carora denominam –semnificam si construim descrieri de realitate, depinde evident de existenta indivizilor capabili sa atinga stadiul informational al reprezentarii, numirii, semnificarii, descrierii si comunicarii realitatii, intr-un spatiu lingvistic socializat.

Asadar putem afirma fara a face o eroare, ca limbajul natural, ca multime a sensurilor si descrierilor semnificante de stare, ‘nu exista independent’ de multimea oamenilor, astfel daca ar dispare la un moment dat toti vorbitorii umani de pe pamant, ar dispare si multimea sensurilor, iar odata cu ele, ar dispare enorma retea de stari mental-semnificante, cuprinzand descrieri si interpretari de realitate, create de subiecti de-a lungul miilor de ani.

Cuvantul si sensul ‘exista’, este o parte a vocabularului fiecarui limbaj natural care il contine si foloseste, asadar indiferent in ce limba este construit si inteles, sunetul si sensul ‘exista’, este o modalitate semantica, informationala, dependenta de subiect.

Putem astfel spune ca termenul-sens ‘exista’, intra in existenta numai prin subiect, fiind o stare functional-informationala a subiectului, iar in lipsa totalitatii indivizilor creatori si utilizatori ai acestui cuvant-sens, ‘exista isi pierde existenta’. Disparand ‘existenta ca stare semnificanta, dispare si multimea declaratiilor de existenta a oricarei forme sau situatii. Disparand multimea declaratiilor atribuitoare de existenta, dispar din existenta modalitatile existentializate, asadar realitatea nu mai exista, daca dispar indivizi care o modalizeaza si existentiaza distinct.

Ar fi absurd sa pretindem ca exista cuvinte, sensuri si realitati caracterizate existential si modal prin diferite sensuri, in lipsa creatorilor de cuvinte-sensuri.

Acest banal rationament al ‘existentei oricarui sens’, dependent de existenta individului lingvistic, este valabil si pentru conceptul ‘independent’ ca si pentru orice alt cuvant-sens din vocabular, concluzia fiind ca ‘idenpendenta’ , oricum ar fi gandita, este ‘dependenta de subiect ganditor’, iar sensul ‘independent’ este inevitabil ‘dependent’ de cel care construiste conceptul ‘independenta’.

Daca orice cuvant cu sens, implicand si cuvantul ‘esista’, este ‘dependent de subiect’, rezulta ca orice folosire a sensului ‘existenta’, adica orice caracterizare de stare existentiala particulara, concreta sau abstracta, depinde de un subiect, iar in lipsa lui, acea atribuire de stare existentiala, nu exista, nefiind formulabila o descriere de stare lingvistica, fara existenta subiectului. Daca atribuirea de existenta dispare fara subiect, realitatea asa cum exista , din perspectiva subiectului, dispare si ea.

Concluzia imediata ar fi:

 Propozitia ‘realitatea exista independent de subiect’, nu exista independent de subiect, deasemeni nici felul in care este ea inteleasa de orice fel de vorbitor si interpretor.

Generalizand cele de mai sus, nici o forma sonora cu specificitate semantica, nu exista fara creatorul si interpretorul ei, iar ca exemplu particular, forma semantica “lumea exista independent de subiect’, nu poate fi formulata si inteleasa, fara existenta subiectului.

Concluzia paradoxala ar fi ca lumea ‘exista numai dependent de subiect’, iar in lipsa lui dispare ‘ca atribuire de existenta’, dar dispare si ca modalitate ‘existenta-efectiva’, pentru ca toate modalitatile intelese ca sensuri particulare, sunt stari mentale, sunt dependente de subiect,  asa cum am vazut.

Fara subiect, toate declaratiile si interpretarile ‘de existanta si modalitate’, sunt imposibile, iar realitatea ca ‘existenta intreg’, ca totalitate a existentelor particulare,  ‘exista numai cat timp exista subiectul existentializant’, numai acesta poate specifica, atribui si interpreta sensul ‘exista’, iar fara subiect, ‘nu exista ‘exista’, in nici o varianta, nu exista sensul exista’, nu exista modalitatea generica ori particulara ‘exista’, nu exista ‘starea si sensul exista’, nu exista concretul sau abstractul in orice varianta.

Neindoielnic cele spuse trebuie sa ascunda pe undeva o eroare de rationament, pentru ca dependenta existentei realtatii de subiect, si disparitia ei, cand dispare individul, pare oricarui om cu mintea sanatoasa o absurditate.

Dar este bine stiut ca de milenii, filozofii ‘idealisti’ au afirmat si argumentat ca lumea este o existenta mentala, o stare a subiectului, iar in lipsa lui, dispare si realitatea mental modalizata, natura neputand fi decat o stare mentala, conform rationamentelor anterioare ale dependetei reprezentarilor si sensurilor lingvistice de subiect.

Dar daca lumea nu exista independent de subiect, iar subiectul este o parte a lumii, concluzia ar fi ca existenta subiectului depinde de existenta subiectului, ducand la o contradictie, indicand ca nu putem fi fara a fi in prealalbil.

Dar nu putem fi in prealabil, fara a fi efectiv, astfel depindem de noi insine ca ‘fiintare actuala’ pentru a fi acea ‘fiintare potentiala’conditie a existentei ‘fiintarii actuale’, deci pentru a fi trebuie sa fi fost, iar a fi fost depinde de a fii, astfel noi insine depindem de un alt noi insine, care depinde de actualul ‘noi insine’ pentru a fi el insusi.

Aceasta ciudata  si contradictorie conditionare existentiala circulara a individului de sine, pentru a fi efectiv, pare a fi singurul argument al falsitatii declararii dependentei realitatii de subiect, dar si acest argument dispare, daca subiectul este o tratat ca entitate independenta de realitatea in care se reprezinta si pe care o existentiaza modal si semantic.

RATIUNE SI CREDINTA

 

Un credincios crestin iubitor de ratiune gandeste cam asa:

Exista un singur creator, el a facut universul si toate felurile de fiinte si ierarhii de persoane. El a facut ierarhia angelica sursa a binelui de toate nuantele si cu toate intensitatile, el a pus in lucrare si ierarhia diabolica cu toate pervertirile, rautatile si ratacirile, iar intre ele a plasat multimea oamenilor, facandu-i pe unii mai sensibili la chemarea binelui, pe altii la a raului. Dar toate cele create reflecta profunda si fara de eroare ratiune divina, singura posesoare a tuturor cunoasterilor, tuturor puterilor si tuturor darurilor de credinta si har trimise catre cei ce se nasc in toate ierarhiile desfasurate si interconectate. Creatorul absolut este pentru credinciosul rational, in fara cuprinderii cu simturile si gandirea, este de ne reprezentat, de ne imaginat, de ne cunoscut si calificat, prin argumentul ca opera nu poate niciodata oglindi in deplinatate autorul, neposedand fortele acestuia, iar omul inteles ca opera divina, nu poate cuprinde in prea simpla sa personalitate sensibila si intelectiva, enorma dimensiune a constientei supreme, care se transfera in miliardele de fiinte pamantesti si miile de miliarde de fiinte ingeresti si diavolesti, fiecare legata de propria faptuire, dar ramane unica prin natura ei de neimpartasit si inteles.

Prin subtila propagare-daruire de sine a constientei divine catre cei facuti, fiecare isi primeste constiinta si individualitatea si se comporta conform naturii sale mereu controlata de marele stapin divin.

In aceasta uriasa conlucrare divin uman, divin supra uman, sau divin sub uman, care pare majoritatii de neinteles, indiferent cum si pe cate niveluri o descriem, nu exista si nu pot exista autentice rataciri, nepotriviri si conflicte, nici in interiorul fiecarei ierarhii, nici intre ierarhii.

Daca in lucrarea divina ar apare fisuri si opozitii individualizante si inter-individualizante neprevazute de constructor, daca parti din ea s-ar razvrati si lupta unele cu altele, sau fiecare impotriva siesi si a tuturor, dar ar face asta impotriva intentiei divine, ar insemna ca si in mintea divina este ignoranta, confuzie si dezbinare, care se propaga imediat in opera.

Dar defectiunea de orice fel in fiinta divina este principial imposibila, data fiind dimensiunea coplesitoare si nemasurata complexitate si armonie a creatiei, unde in fiecare oglinda de constienta, se infiripa chipul divin, asa cum au vazut si descris marile personalitati crestine.

In lumea celui care stie sa faca ceva de marimea si diversitatea fara limite a cosmosului si a totalitatii fiintelor care il populeaza, nu poata exista nici un fel de greseala de conceptie si executie, fie ea aparuta cu sau fara voia celui atot facator si cunoscator, pentru ca o opera cu defecte, dar ajunsa la un asemenea nivel de evolutie, este o contradictie, ea pune sub semnul intrebarii  insasi legitimitatea atribuirii ei celui pe care il credem creator.

O lucrare spirituala care incepe sa se degradeze, sa se erodeze din interior, din individul constient, care este samburele si scopul creatiei, indica o degradare in constienta imaginant creativa absoluta, concluzie paradoxala, avand in vedere ipotezele de perfectiune care conditioneaza posibilitatea aparitiei omului-univers.

Totusi in lumea umana, cum fiecare poate usor constata, au fost de la inceput, sunt si vor mai fi tot felul de potriviri si nepotriviri intre indivizi, au fost si sunt, iubiri si uri, atractii si respingeri, aliante si revolte, acorduri si controverse pasnice sau violente, incat omul oarecare nu mai stie in ce fel de lume se afla si in ce fel s-ar putea cuprinde si califica el pe sine si lumea sa.

Orice incercare de intelegere de sine a omului implica posibilitatea de a accesa perspectiva divina asupra sa, de a cunoaste in masura posibilului, ce scop sau ce rol are de indeplinit el in uriasa si atata de obscur ordonata ierarhie a lumilor si persoanelor.

Intelegerea de sine a omului prersupune analiza faptelor sale si cautarea originii fiintei sale in sine sau in afara sa.

Daca admitem ca suntem consecinta unei puteri-cunoasteri fara limite, ratiunea ne obliga sa originam in aceasta super- fiinta tot ce observam, tot ce suntem sau credem ca suntem, tot ce vrem, tot ce facem, tot ce consuman si valorizam, satisfacandu-ne fiinta.

Daca postulam ca necesara armonia intregului creat, si a fiecareia din parti, rationamentul ne sugereaza ca noi insine suntem o fiinta armonioasa, echilibrata, in concordanta cu sine, asa precum trebuie sa fie, cel din care provenim.

Dar cea mai simpla a anliza a ceace numim ‘om in realitate’, ne ofera concluzii opuse.

Este usor sa identificam bazati pe marturii istorice, seria de confruntari intre indivizi, grupuri sau mari comunitati, aliniate de-a lungul timpului, lupte fizice sau mentale, care au facut sute de miloane sau poate miliarde de victime, fiecare cu nenorocirea sa.

Suntem mai inclinati sa evocam si parcurgem sirul evenimentelor negative ascunse in paginile timpului, dezordinea si suferinta sunt pastrate de memorie mai precis si indelung, iar amintirile si experienta personala ne pun in situatia sa constatam ca nu au fost si nici nu sunt prea multi oameni, (daca o fi fost vreunul), care sa poata spune ca nu au fost niciodata agresati cu vorba sau cu fapta, de unii din semenii lor.

Ca oameni intre oameni, fiecare suntem martori sau implinim fapte de ajutor neconditionat, de altruism si devotament spontan, apartinand familiei celor bune, dar in noi se ascunde inevitabil si omul conflictual, care atunci cand ne displace semenul, isi trezeste dispretul, ura si furia.

Daca putem atat de usor observa, uneori si asuma, agresivitatea care ne inconjoara, ne implica si uneori ne descalifica, se pune intrebarea: cum am putea impaca varietatea si consecventa raului din noi si din semenii nostri, cu necesara perfectiune si armonie a lumii derivata din perfectiunea creatorului. Daca ne privim din perspectiva creatiei, suntem buni, armonis cuplati social, necesar personalizati corect, daca folosim perspectiva umana descoperim si contrariul.

Omul oarecare prin trairile sale, este obligat sa faca analize si sa isi clarifice si califice sinele, semenii si relatiile cu ei, pentru ca Dumnezeu cu siguranta nu formuleaza pareri pro sau contra operei sale, el nu o apreciaza sau critica.

Atribuirea de perfectiune si completitudine operei divine, deriva din rationamentul ca o cunoastere si putere realizanta nelimitata, (capabila sa sustina in sine universul, fara consumare sau diminuare de sine), poate darui individualitate unitara si cooperanta oricarui individ-opera din fiecare ierarhie, fara a se pierde ceva din unitatea supra persoanei divine, fara a gresi in vre-un fel.

Puterea absoluta nu poate aduce in intentie si decizie, un ansamblu urias de constiente care odata inchegat, sau inca inainte de finalizare, incepe sa se confrunte, deprecieze si incerce sa se distruga, fara a se nega pe sine.

 Este imposibil ca fiecare vointa emergenta din unica super vointa creatoare, sa se opuna altei vointe individuale, fara ca vointa suprema ca unitate, sa se confrunte cu sine, sa se scindeze intr-o contrarietate ireconciliabila.

Se afirma ca opera califica creatorul, iar daca admitem ca opera este auto-conflictuala, ca se neaga pe sine mai mult decat se accepta, creatorul trebuie sa fie la fel, sa fie si el de fapt o dualitate dezbinata, in nesfarsita controversa intre partile sale, fiecare parte de fiinta absoluta respingand-o pe celalalta si incercand sa o inlature, dar stiind ca nu poate fi fara ea, de unde absurdul situatiei.

O supra putere permanent auto opozabila, nu ar putea face ceva, orice ar incepe una din jumatati, celalalta ar nega si distruge imediat.

Daca omul ar fi intr-o continua opozitie de sine, niciodata nu ar apare efecte acceptate si pretuite de omul-creator, adevar pe care fiecare din noi il poate verifica prin experienta sa si marturiile semenilor.

Fara echilibru sufletesc, fara concentrare si unitate intentionala, nici un om nu poate gandi constructiv si apreciativ un obiect sau eveniment, nu gaseste in sine resursele de energie, vointa si imagintie pentru a isi concepe, perfectiona si realiza proiectul.

Nici fiinta divina nu poate fi gandita ca atractie si respingere a unei unice vointe scindate, care paradoxal nu se poate confrunta fara a se anihila.

Din aceasta perspectiva aparent conflictuala credinciosului superior trage concluzia ca raul din lumea umana este pur si simplu o impresie falsa momentana, este de fapt o stare ‘ne-rea’, este o subtila varianta de’ rau catre bine’, care va fi inteleasa ca ‘bine efectiv si necesar’ atunci cand dimensiunea raului dispare din calificare, pentru ca dispare din evaluare, din posibilitatea alocarii raului.

La aceste afimatii ale credinciosului rational ca ‘raul este de fapt un bine subtil, un bine potential, incorect evaluat’, vine rapid replica necredinciosul rational care intreaba si el, din ce cauza, (presupunand ca ar exista o cauza), face dumnezeu omul ignorant, neputincios, vindicativ si violent, mereu pus pe cearta, capabil sa produca sau culeaga raul, cand foarte usor ar putea in nesfarsita lui generozitate si daruire de gratie, sa ofere fiecarui om o scanteie din fulgerul intelepciunii divine, pacificandu-si creatia, transformand-o intr-un paradis perpetuu, unde numai fericirea adevarata si permanenta este verosimila.

Raspunsul izvorat din credinta si ratiune este destul de ambiguu si ne indoim ca va fi vreodata mai precis si convingator.

Conform gnozei crestine omul este daruit cu liberul arbitru, el primeste posibilitatea de a isi alege traseul vietii, el poate stabili folosind simturile, corpul si mintea sa, ambele inevitabil imprefecte, ce anume sa vrea, cum sa faca, cum sa foloseasca si cum sa se bucure de cele dobandite.

Iar daca fiecare prin libertatera faptuirii, garantata in divin, isi alege calea proprie care poate explora numai domeniul binelui, sau il poate depasi, intrand cu sau fara voie, in continentul celor rele, mult mai intins si accesibil decat insula binelui, atunci vina umana in masura in care admitem o vina, nu apartine in nici un caz creatorului, de fapt nu apartine nici celui creat, raul fiind numai o masura a ignorantei fiintelor, care aleg ce nu li se potriveste si sufera efectele proastei alegeri. Oamenii au doar puterea  sa doreasca si sa isi ofere ceva din ce vor, dar nu au si puterea refuzului dorintei.

Din perspectiva credinciosului rational, nici un suflet cazut in pacat prin lacomie si agresivitate, nu este pierdut ireversibil, este doar facut sa cunoasca maretia si intelepciunea creatorului, prin eroare si pedeapsa, prin parcurgerea tuturor orizonturilor faptuirii bune si rele, penduland intre divin si diabolic, exersand intrarea diabolicului in uman, unde coexista contrariile. Invingand raul prin intelegere omul patrunde in ierarhia treptelor intelepciunii si perfectiunii, care niciodata nu pot fi parcurse in totalitate.

Supra persoana cunoscatoare, cauza a multimii ipostazelor umane, este cu mult mai obscura, mai greu de inteles si asumat-practicat, decat persoana proprie, buna si rea, care si ea poseda o multime de abilitati.

Argumentele conform carora raul este binele viitor, este binele conditionant, care duce cu necesitate la un necesar bine plenar simtit si apreciat, nu rezista analizei rationale. Cum ar putea fi caracrterizat ca bine posibil sau viitor momentul cand omul oarecare, este lovit de napasta din senin, fara sa se stie vinovat de ceva, dar crunt pedepsit fie prin vreo suferinta uneori nevindecabila, printr-un accident cumplit, prin pierdera avutului sau a persoanei iubite.

Este greu de sustinut ca asemenea situatii tragice fara justificare, conform oricarei justitii umane, ar fi consecintele unei intelepciuni infinit generose si altruiste, incapabila sa intre in opozitie de sine, prin orice nivel de fiintare.

Unii credinciosi apartinand altor religii pretind ca necazurile prezente ( ca si satisfactiile dealtfel), sunt efecte ale unor greseli din vietile trecute, asta implicand ca individul nu moare decat trupeste, iar sufletul , suportul personalitatii corporale, ramane viu si activ, este sau nemuritor sau acopera o durata masurabila in mii sau milioane de ani.

Nici aceasta explicatie a mostenirii prin rau momentan a efectului faptei rele trecute, ca pedeapsa intr-o viata a erorilor din alta viata, nu multumeste omul inteligent, nu foarte credincios.

Nici o ratiune autentica nu vede vre-un temei in a gresi aici si acum si suferi in viitor, daca creatorul ne poate oferi mijloacele de a intelege fara pedeapsa si suferinta ca am gresit.

Este putin pervers sa pui o bomba cu amorsare intarziata, in traseul actiunii persoanei momentane, iar aceasta sa explodeze in fiinta viitoare distrugand un individ cu suflet, fara avertisment, fara motivatie si probabil fara o justificare inteleasa de el.

Este irational sa transformi trecutul in pedeapsa viitoare, iar prezentul in recompensa pentru o faptuire trecuta buna sau intr-o alta suferinta v iitoare, este absurd ca pentru o greseala facuta de o anterioara ipostza de sine, sa plateasca o identitate viitoare, care posibil a evoluat si a iesit de sub incidenta pedepsei prin cunoasterea de sine dobandita.

Iar daca i se blocheaza  traseul evolutiei in timp unui individ, pastrandu-l ingnorant pina in momentul pedepsei, pentru a legitima pedeapsa, aceasta ne pare mai degraba o dovada de cruzime decat de echitate, de generozitate.

Dar orice argument am inventa pentru a protesta la necaz impotriva deciziilor creatorului care ne apasa prea tare ca bunavointa sa, nu vom avea dreptate niciodata, conform dogmei crestine. Cea mai buna cale de suportare a suferintei, este pocainta si accesptarea cu recunostiinta a pedepsei.

Prea profunde inca si prea complicate pentru om, sunt puterile proprii care il duc incontrolabil catre rau sau bine, pentru ca incapabil de a se analiza si intelege nu are instrumentele discernamantului si situarea continua numai in bine.

Necunoscandu-ne e poate incorect sa crtiticam creatorul, sa ii reprosam ca ne-a facut rai sau rau, cand ne putea face bun, ca ne-a legat de frustare si neputinta, cand ne putea plasa in lumea puterii, placerii, binelui, poate cu o mai mica risipa de imaginativitate creativa divina.

Se poate spune ca aceasta universala si permananta competitie din lumea umana, aceasta spontana sau premeditata incercare de depasire a eului propriu sau eului semenului, dezvolta cel mai ingenios, mai divers combinativ, mai imprevizibil, dar si mai elegant si coerent-complet joc al creatiei, unde este intretinuta continuu tendinta depasirii celuilalt, mai rar depasirea de sine, necesara pentru a aplica reguli corecte in competitia cu ceilalti.

In jocul competitiei umane toate mijloacele rationale si irationale sunt permise, atunci cand vrei mai mult sa fii superior altuia, decat superior tie insuti.

Daca omul este suspendat intre bine si rau si tras fara control de ambele forte, singura cale rationala de a te desprinde de cele doua campuri umanizante antagonice, este sa te depolarizezi valoric tu insusti, sa scapi prin neutralitate implicanta, de sfera atractivitatii si a repulsiei, sa inveti a refuza sa mai fi vanatorul placerii, indiferent ce efect aduce vanatoarea asta.

Dar si aceasta cale a despinderii de umanul rational-afectiv si intrarea in supra umanul neutru optional, in care raul si binele isi pierd adversitatea, pentru ca isi pierd calitatea de trairi opuse, este nu doar dificil de parcurs, dar mai dificil de inteles si acceptat.

Gnozele orientale dar si cele occidentale indica calea intalnirii cu Divinitatea, unde raul si binele au aceiasi culoare, prin iesirea din traseul cotidian al coabitarii permanente a fiintei atemporale cu omul momentului, care vrea atatea, dar primeste doar o parte, intretinand mereu vie dorinta de altceva.

Cine are curajul de a intra acolo unde va dispare ireversibil fiinta sa sensibila, cine poate face supremul sacrificiu al daruirii sinelui uman, incarcat de neputinte si puteri, de cautari si pretuiri de sine?

Cine poate oferi ceva din sine, ce inca nu poate cuprinde nici cu ochiul mintii, pentru a ajunge sa fie si poata orice, dar sa respinga orice individuare care vrea si poate ceva?

Si ce am face cu raspunsurile la aceste intrebari, cat timp oamenii limitati fiind, atat de atasati de uman, nu am putea lua decizia de a fi altfel, de intra fara regrete acolo unde iti este interzisa intentia de a mai vrea sa fii uman.

Specific Romanesc

De catva timp se inmultesc in presa, tv, sau pe internet, discutiile autocritice, se incearca analize obiective, unele increzatoare, majoritatea descurajante, uneori amare, depreciante, asupra specificului individualitatii romanesti.

Conform majoritatii evaluarilor negative romanul tipic ar fi mai lenes, mai nepasator-indolenet, mai turbulent-primitiv, mai violent, mai putin cinstit, mai egoist si dispretuitor de semeni, mai ineficient in majoritatea actiunilor mentale si lucrative, decat apuseanul.

Efectul acestui cumul de calitati tipice, vechi de secole, cum le considera unii, ar determina calitatea medie foarte scazuta si socializarea deficitara felului nostru de trai.

O discutie publica pro sau contra acestor nobile sau descurajante insusiri-defecte si consecintelor care decurg, ar fi fara finalitate, unii le-ar accepta dar s-ar desprinde de posesia lor, altii nega cu inversunare, iar efectul ar fi mai degraba conflictual si dezbinativ decat unificant si emulant.

Intr-o colectivitate scindata nu se pate hotari nimic major si nu se pot declansa actiuni autocorectante de individualitate.

Se poate constata ca aceste pareri majoritar depreciante sunt efectul exportului masiv de mana de lucru romaneasca in apus si a comparatiilor facute de romanii plecati, dar sunt si urmarea actiunilor penale savarsite asupra gazdelor, actiuni care au socat Europa.

Se afirma analizand statistici ca hotiile, agresiunile, violurile si crimele romanilor plecati in apus depasesc media faptelor similare produse de alti musafiri din lumea a treia, iar aceasta violenta spontana, pare greu de explicat numai prin saracie si ignoranta.

Dar trebuie recunoscut ca muncind pentru altii, cu metodele si uneltele lor, romanii invata fie ca vor sau nu, sa se priveasca si evalueze mai lucid si mai critic.

Activitatea si conformarea la norme in alte comunitati, cu alte reguli, alte niveluri de respectare constienta a regulilor sociale si de munca, ii obliga romanii care trec prin aceasta experienta, sa se masoare cu etaloane umane, culturale si profesionale, mai complicate si mai tehnice, sa isi localizeze mai precis insusirile dar mai ales lipsurile. Privindu-se simultan cu ochii proprii si cu cei ai gazdelor apusene, unii romani incep sa inteleaga ce nu au ei si au ceilalti, sau invers, si sa evaueze daca aprecierea sau refuzul trasaturilor proprii si preluarea celor apusene, este mai profitabila.

Contacul cu apusul printre alte diferente pune muncitorul roman in contact cu o tehnologie superioara , dar in special cu o disciplica a muncii, un nivel al competentei si o eficienta a organizarii si randamentului, inexistenta pe meleagurile natale.

Diferentele de medii tehnologice si de raportare la unealta obliga romanii sa isi schimbe obiceiurile de a muncii, dar majoritata fac fata destul de bine testului si se dovedesc capabili sa lucreze la nivelul cerut.

Capacitatea de a muncii conform criteriilor de acolo arata ca romanul ca executant este similar celorlalti, are aceleasi performante, cu conditia ca altul sa ii conceapa si puna in mana unealta, sa stabileasca obiectivul muncii, ritmul de munca, standardele calitate si de securitate.

Diferentele intre roman si apusean sunt puse de regula pe seama a doua tipuri de societati-civilizatii, creatoare a doua tipologii umane distincte, uneori opuse, societatea apuseana si cea balcanica.

Acest punct de vedere ne pare de nesustinut, fundamentarea civilizatiei europene pe doua macro tipologii de individualitate fiind naiva si fara suport.

Apusenii poseda o diversitate psihologica, implicant afectiva si creativa care nu poate fi incorsetata intr-o varietate tipologica omogena, la fel si balcanicii.

Prin judecati tipic romanesti se atribuie personalitatii medii apusene o raceala in relatiile sociale, o mai mica capacitate de exprimare a emotiei, un efort sistematic de control al afectivitatii sau chiar o deficienta de emotionare.

Apuseanul standard ar avea o fire mai monotona, mai putin spontana si exuberanta, mai calculata, mai economa, de parca toti apusenii ar avea in loc de creier un calculator, iar in loc de inima un instrument de masura al cine stie caror profituri si pierderi.

Incontestabil sunt diferente de psihologie si capabilitate valorizanta de sine si de semeni, intre romani si apuseni, lasand la o parte restul balcanicilor, iar aceste diferente trebuie sa ne preocupe iar daca e cazul, sa ne ingrijoreze.

Cu toata exuberanta si sufletismul sau aparent romanul este mai putin dispus sa isi ajute semenul la nevoie, nu din egoism sau meschinarie, ci dintr-o nepasare profunda pentru celalalt in cazul ca nu este legat de aceste prin rudenie sau interese personale.

Credem ca ceace a caracterizat istoria noastra si a determinat tipologia medie romaneasca  a fost si inca este izolarea conceptuala, nu emotionala sau implicanta, de Europa vestica, izolare uneori autosustinuta care a dus in timp la diferente tehnologice si mod de a satisface nevoile.

Intelegem prin izolare conceptuala acei factori istorici dar si de alta sorginte, pe care nu ii putem locliza, care au facut ca noi sa nu preluam felul de a gandi apusean, de fapt sa nu prea facem exces Continue reading Specific Romanesc

Sacrificiu

 

Sensul comun al cuvantuui sacrificiu ar fi, ‘daruirea de sine, renuntarea la o parte din sine’, fie ea un bun pretuit, sau alocarea unei parti din trupul, timpul, energia si abilitatea personala pentru a face semenului o placere sau un serviciu.

Dar sacrificiul intro varianta arhaica semnifica daruirea unei ofrande sau daruirea de sine divinitatii, pentru a restabili o relatie conciliatorie, de echilibru si bunavointa din partea acesteia, pentru a prelungi un aranjament uni sau bilateral care asigura existenta comunitatii.

 

Sacrificiile sunt de o mare diversitate, ele implica o actiunea facuta pentru cineva, cedarea unui sau renuntarea dobandirii unui obiect sau functie care aduce o satisfactie, in favoarea altuia. Orice dar de orice fel dat cuiva din toata inima, fara interes personal, doar pentru a face o placere, pentru a arata o autentica pretuire pentru altul, este un sacrificiu, este o autentica oferta de sine catre altul, si primire a celuilalt in schimb.

La limita sacrificiul este cedarea constienta si responsabila a unei vieti pentru salvarea altei vieti, asemenea sacrificii apartin unei naturi sufletesti superioare.

Dar ca natura insusi ar fi efectul unui act sacrificial, facut de cineva pentru a permite intrarea in existenta a cuiva sau a mai multora, pare mai putin firesc, mai ales daca il cautam in modelul de geneza a universului propus de stiinta, ca efect al unei uriase explozii iradiante, care s-a condensat rapid, in micro substanta, iar microsubstanta s-a aglomerat progresiv intr-un timp mult mai indelungat, prin forta gravitatiei, in macro obiectele cosmice, planete, stele, galaxii.

Conform unor scheme creative foarte vechi, cosmosul are o origine sacrificiala, el fiind efectul unei uriase daruiri de sine, faptuita de o mega personalitate, inteleasa fie ca alcatuita din substanta si spirit, sau numai din spirit, complet constienta de sine, care isi putea schimba morfologia substantiala si mentala, sau numai mentala cum dorea, trecand de la unitate la multiplicitate de constiente, fara a isi pierde unitatea constienta de sine.

In filozofia indiana cu milenii in urma a fost propus un super principiu creativ din care iau nastere si in care se intorc si dizolva toate universurile si toate fiintele din acestea.

Acest principiu capabil sa faca si resoarba universuri, a fost numit Brahman, cel de necunoscut, de nesurprins cu simturile, cu imaginatia sau ratiunea umana. Brahman este autorul a toate, el face si distruge toate lumile si toate felurile de fiinte in care se reflecta lumile.

In varianta sacrificial creativa de realitate prin persoana, Brahman se scindeaza in doua mari super-entitati fiecare specific manifestanta, numite in unele gnoze, Prakriti si Purusa.

Prakriti este substanta si energia, este partea fenomenala a realitatii, dar mai este si intelectul creator, iar purusa este constienta de sine, este partea de Brahman care se reflecta pe sine in totalitate, care isi cunoaste si dirijeaza fiinta, care contribuie prin asumare si desprindere, la nasterea si distrugere unui univers.

Prakriti este principiul substantial, este aparenta de materie, energie si inteligenta creativa, este posesoarea tuturor formelor, fortelor si schemelor obiectuale, intelective si afective din care rezulta variante de trupuri si constiinte, situabile in lumile cu care se potrivesc.

Purusa este spiritul atot cunoscator, el este cumva si autorul dar si beneficiarul actiunii creative de subiectivitati limitate, al lui Prakriti.

Imediat ce Prakriti isi creaza multimile de tipuri de fiinte, Purusa se scindeaza si el in multimile de subiectivitati ignorante, fiecare micro individualitate  purusa preia asuma fiecare individualitate creata de Praktiti, ca pe un eu real, existent prin sine intr-o lume reala, autonoma de subiect.

Fiecare micro Purusa se identifica cu cate o individualitate ignoranta creata de Prakriti, si trateaza realitatea ca sursa sa dar si cauza tuturor placerilor si suferintelor sale. Un univers este multimea de realitati proiectate de Brahman in toate micro personalitatilor care se concept ca entitati corporale situate intr-o lume a formelor si schimbarilor

Brahman in filozofia orientala este neantul atot creator, este cel fara forme si insusiri, cel care creaza numai aparenta de persoana, adica persoana ca punct de vedere a unei pure spiritualitati, in care se proiecteaza aparenta de realitate si aparenta de actiune a persoanei in realitate

Sacrificiul lui Prakriti caracterizeaza efortul ei de a intretine prin formele si calitatile pseudo substantiale, iluzoria materialitate si fenomenalitate a cosmosului, prin scindarea unitatii ei intr-o uriasa multime de forme, proprietati, evenimente si individualitati ignorante, inchise din punctul lor de vedere intr-o lume care de fapt nu exista fara ele, este o constructie a fiecarei minti ignorante.

Fragmentarea de sine a lui Prakriti dureaza pina cand fiecare persoana si fiecare micro purusa ascuns in fiecare persoana prakriti, intelege care ii este originea, care este sursa sa si a lumii in care se crede, atunci descopera procesul numai conceptual, imaginant, al creatiei. Fiecare purusa ajuns la cunoasterea de sine constata ca si Prakriti si Purusa sunt doar stari supramental creative, numai aparent duale, ale marelui Brahman, absolutul unitar si incaracterizabil. Finalizarea unui ciclu univers are loc printr-un sacrificiu invers, cand toate fiintele constiente dar ignorante conduse de personaje iluminate, cunoscatoare ale adevarului, isi daruie personalitatea, adica renunta progresiv la individualitatea doritoare de satisfactii  si se reintorc-resorb pe rind in Brahman.

 

Sacrificiul lui Purusa consta in faptul ca isi transfera unitatea de sine supra constienta si atot cunoscatoare, intr-o multime de microconstiinte ignorante, fiecare identificandu-se cu aparenta de corp prakriti in care este inchis, fiecare luand in serios ca reale, mesajele simturilor, formele si calitatile, gandurile si rationalitatea sa, dar mai ales placerile si neplacerile, fiecare dorind doar sa se bucure la maxim de lumea sa.

Cand fiecare purusa a inteles regulile jocului creatiei, a inteles ca el este o proiectie de individualitate substantial simulata, in mintea absoluta, iar placerile si suferintele sale sunt la fel de iluzorii ca si lumea sa, uriasul joc cosmic al nasterii, dezvoltarii, dorintei si implinirii sau neimplinirii si mortii, este numai o stare a mintii sale, mintea daruita de mintea divina.

Cand fiecare micro spirit, de fapt numai aparent ignorant, ( el fiind o emanatie de purusa) parcurge multimea de traiectorii a vietilor si mortilor care i-au fost impuse, cu multimea de bucurii si dureri predeterminate, ajunge in final la cunoasterea de sine, afla cine este si ce calitati are lumea si fiinta sa.

In aceasta faza a asa numitei ‘iluminari a spiritului’, jocul cosmic se opreste, nemai fiind alimentat de nici o energie dorinta sau repulsie, care indeamna numai subiectul ignorant la actiune si intretinere de sine.

In cosmologia hindusa universul este o creatie sacrificiala, o renuntare la unitatea supraindividuala, creatoarte de individualitati, este metaforic spus o auto proiectare-colorare cu aparente de egouri si realitati, a unei supraconstiente pure si clare, care in esenta ei este mereu curata, fara pata forma, fara pata energie, fara pata fiinta, gandire, actiune si emotie, mereu libera de orice iluzie de dorinta, faptuire si satisfactie.

Fiecare individualitatee limitat constienta, creata sacrificial prin limitarea-intunecarea de sine a lui Brahman, proiectat in subiectul ignorant, isi ignora originea fara suport material, sau de orice alt tip, si se crede fiinta existenta prin sine, dar in momentul cunoasterii isi identifica non subiectivitatea , lipsa egolui, ca stare proprie, iar din non-subiectivitate, rezulta non realitatea lumii.

Micro Purusa cel simultan cunoscator si cunoscut, inchis in fiecare individualitate Prakriti, inlatura voalul ignorantei aparente si odata cu el si voalul realitatii aparente si se cuprinde simultan ca parte a uriasei unitati si ca unitate de sine. Purusa ajuns la cunoastere de sine redevine o superconstienta goala de orice fiintare, se desprinde ireversibil de constientizarea limitata, in care realitatea si personalitatea apar ca iluzii, numai cat timp nu isi surprind mecanismul auto generativ.

Purusa ajuns la regasirea de sine isi identifica puterea de a parea-fi oricum, dar a nu fi in nici un fel, a faptui orice fara sa faptuiasca ceva, de a prelua toate individualizarile, dar a fi fara individualitate.Aceasta descriere sumara a creatiei sacrificiale a universului, este o prezentare a scrierii Samkhya karika, foarte important text filozofic-initiatic indian.

Cea mai celebra, mai frumoasa literar si mai profunda scriere initiatica indiana antica, dar credem, cea mai subtila, mai valoroasa opera filozofica compusa vreodata, este dialogul asupra existentei, intre om si zeul creator si distrugator de lumi, Krisna, numit ‘Bhagavad Gita’, parte a marelui Poem Mahabharata.

 

 

 

 

 

 

 

Lumea virtuala sau iluzorie?

Lumea virtuala sau iluzorie?

Odata cu cresterea performantelor sistemelor informationale a fost posibila sinteza imaginii dinamice, tridimensionale, aproape de calitatea formei si miscarii naturale.
Abilitatile unor programatori au folosit aceasta posibilitate inventand jocurile video, mai numite si jocuri virtuale, unde sunt construite o multime de scenarii interactive, personaje si conflicte ingenioase si plauzibile care fac deliciul utilizatorilor de toate varstele.
Pe masura ce evolueaza microprocesoarele creste si complexitatea jocurilor virtuale, din ce in ce mai interactive avand peisaje, evenimente, intrigi si conflicte asemanatoare celor reale.
Personajele din jocurile video au toate aspectele si comportamentele imaginabile, unele ne seamana la miscari si chiar la replici, dar toate inca sunt niste marionete vorbitoare,  entitati fara constienta, manipulate structural, gestual si lingvistic, incapabile sa vada si reprezinte cumva lumea lor, sa aiba legaturi cu ea, sa actioneze, vorbeasca si comunice, sa rationeze, sa aiba tot felul de sentimente, cerute de situatiile prin care trec, sau mai bine spus sunt facuti sa treaca.
Cu toata acuratetea comportamentelor eroilor din jocuri, este cunoscut ca acestia nu au inca nici o calitate proprie unui subiect uman, nu percep, nu isi desfasoara in imagini si sunete lumea in care sunt plasati, nu am memorie, nu sunt constienti de ceace sunt si cele ce li se intampla, nu au initiativa, nu poseda intentii de actiune, strategii proprii realizante si capacitati de consum a efectelor.
Este stiut ca unele din aceste calitati cum ar fi recunoasterea imaginilor sau sunetelor, sunt inca de acum realizabile pe calculator, numai ca programele capabile de asemenea performante sunt complicate, scumpe, nu foarte precise in unele situatii, dar mai sunt si inutile cat timp nu sunt insotite de performanta lingvistica adecvata, de capacitatea algoritmului de a isi descrie starile de recunoastere, de a le constientiza si folosi cumva.
Omul pe langa functiile sa le spunem elementare ale perceptiei, reprezentarii si implicarii gestuale in lumea sa, mai poseda o cateva caracteristici interactive superiorare, unele foarte greu de modelat. Subtilitatea mintii umane se pune in evidenta inca in faza reprezentarii realitatii, a alocarii de forma si miscare mesajelor primite prin simturi.
Omul dar si alte fiinte depasesc stadiul purei recunoasteri a formelor, ele modalizeaza formele, adica aloca o particularitatenu structurala si dinamica mesajelor video, sau de adt tip.
Exista diferiti algoritmi de recunoastere a imaginilor sau sunetelor, dar acestia paradoxal recunoasc o forma dar nu o si vad sau aud, nu reprezinta forma, nu ii dau modalitate, nu  construiesc ceva distinct si nici nu o pot face, nefiind constienti, neposedand proceduri de modalizare si constientizare a modalizarii.

Continue reading Lumea virtuala sau iluzorie?

Conflicte morale

Omul este o fiinta duala, el circula pe doua suprafete ale fiintarii, fiind situabil in partea buna si partea rea, a exprimarilor de sine.

Binele si raul sunt cele mai vechi si mai dificil de diferentiat ipostaze calitative umane. Ceva sau cineva bun uneori este rau alteori, pentru acelasi om, deasemeni ce este bine pentru unul este raul pentru altul, perspectiva evaluanta a celor doua individualizari fiind mereu fluctuanta.

Conform moralei crestine raul rezulta din incalcarea celor zece porunci in care se cuprind majoritatea interdictiilor de faptuire agresiva a semenului asupra semenului.

A fura , minti, ucide, a iti critica, deprecia, dispretui sau injosi semenul, acestea sunt variante ale raului, dar raul are o extensie ernorma acoperind toate felurile de a produce suferinta aproapelui tau.

Din ce cauza este omul rau, ce il face agresiv si nepasator la durerile altora, din ce cauza nu este capabil sa identifice si respecte egalitatea principiala intre el si ceilalti oameni?

De ce este omul uneori egoist, alteori violent, ignorand nevoile si necazurile celor de langa el, ce il indeamna sa isi extraga incantarea din nefericirile altora, de ce isi trateaza semenii ca pe niste unelte neinsufletite, iata intrebari vechi de milenii care primind o multime de raspunsuri, au ramas inca nelamurite si asa vor mai ramane cine stie pina cand.

Calitatile si defectele umane se explica si relaxeaza cumva sau complica si acutizeaza, in dependenta de cine sau ce credem ca este sursa existentei noastre si a multimii inusirilor pe care ni le acordam.

Daca stabilim ca suntem o constructie a lumii fenomenal-cauzale, un efect al combinarilor intre substantele reale, fiecare avand distincte caracteristici interactive, atunci faptul ca suntem buni si rai devine o necesitate functionala, o consecinta a totalitatii functiilor rezultabile din multimea partilor realitatii care ne compun.

Natura se manifesta cauzal prin insusirile conectiv-transformante ale materiei si energiei, nu ghidata de principii morale, iar structura corporala si calitatile mentale sau sufletesti a indivizilor pot fi privite ca stari fenomenale, ca rezultate ale actiunii creative ale proprietatilor fundamentale ale substantei si radiatiei.

Cu toate ca nu putem inca deriva diversitatea starilor mentale, sau multimea faptelor bune ori rele, din morfologia si procesele metabolice sau intelective, cat le cunoastem, presupunem ca este principial posibil, iar candva cand vom dispune de o ipoteza explicativa corecta, vom intelege functional in toate detaliile diversitatea comportamentelor.

Continue reading Conflicte morale

Emotia

 

Emotia este cea mai dorita sau detestata stare sufleteasca, dar si cea mai neinteasa ca proces informational, ca mod de instalare, adecvare la realitate, influenta personalizanta si efecte.

Prin emotie ne primim uneori atat de bine, suntem atat de acordati cu noi insine, de asemanatori cu idealul uman pe care il dorim, incat nu mai vrem sa fim altfel.

Tot emotia declanseaza si intretine incertitudini, temeri, repulsii, incertitudini sau suferite, greu de suportat.

Nu trebuie confundata emotia in diversitatea nuantelor si intensitatilor cu senzatiile si senzualizarile, cu multimea starilor de placere sau durere, produse de factori specifici, care dispar cand inceteaza cuplajul cu izvorul stimulant.

Emotia este incantare si incredere in sine, sau nesiguranta, teama, depresie, create de actiuni proprii sau ale altora, care pot activa procese sufletesti necunoscute, este o consecinta uneori rapida alteori tardiva a acumularii de cauze si efecte favorabile sau ostile, in relatiile cu natura, cu semenii si chiar cu noi insine, cu eul nostru scindat in cel care vrea si cel care face ceva, cel care asteapta ceva si cel care primeste sau nu, suportand si calificand consecintele actelor sale.

Emotia nu este doar reactia intens atractiva sau repulsiva care insoteste o experienta deosebita, ea este am spune starea fireasca si permanenta a omului, este raportarea emotivanta continua, spontana sau premeditata, la orice situare fizica sau mentala in orice realitate.

Emotia este raspunsul personalizant cel mai profund si complet al individului la lumea sa, la semenii sai, la propriul eu momentan, eu care reuseste sa anticipeze si inteleaga sau nu, ce se intampla cu el, unde se afla, cu ce scop, in ce fel se va comporta, cum isi rezolva toate nevoile proprii, cum replica la toate provocarile realitatii.

Emotia este trezita cand admiram un tablou natural, un spectacol la care participam, cand ne legam valoric de un obiect, o fiinta, un semen al nostru, o cautare a propriei identitati, o actiune creativa proprie sau a altora.

Dar emotia rezulta si din stari conflictuale, din adversitati sau antagonisme fizice sau intelective cu semenii nostri.

Emotia poate fi imediata, asociabila cu un vector declansant evident, sau instalabila lent, insidios, aparent fara o sursa localizabila, ca rezultat al unui proces cumulativ, de culegere, prelucrare, evaluare, valorizare si emotivare progresiva a unui interval indelungat de perceptii, actiuni si consecinte care au rezolvat sau nu nevoi importante, au determinat fluctuatii in continutul si calitatea vietii.

Probabil emotia este o creatie atat individuala si colectiva, la diferentierea si parcurgerea nuantelor ei participand intrega umanitate, ea fiind principala legatura intre subiect si realitate, subiect si semenii sai. Dar emotia matura si completa, care valorifica maxim potentialul emotivant al fiecarei imprejurari si sensibilitatea afectivanta proprie, este si cea mai subtila arta, ea se deprinde destul de lent si laborios, prin cuplaj si interactie sociala sistematica.

Experienta fixarii intr-o retea de acte socializate, tensiunile cooperarii sau conflictualizarii au un rol fundamental, fiecare individ descoperind in sine tendinte emotivante dar invatand prin ceilalti cum sa se emotioneze sau sa emotioneze, ce fel de stari sufletesti sunt potrivite in fiecare alegere sau impunere de individualizare.

Ne putem intreba daca exista un set de emotii sa le spunem primare, comune tuturor oamenilor, din ale caror obscure combinatii rezulta celelalte, sau fiecare emotie este cumva o tensiune distincta, independenta modal de celelalte, o nuanta cromatic emotivanta plasata intr-un spectru emotivant cu o anume extensie de banda si intensitate iradianta. Continue reading Emotia

Realitati ciudate

REALITATI  CIUDATE

Daca intrebi un om fara pretentii filozofice si fara pregatire stintifica specializata, ce intelege prin cuvantul ‘realitate’, el va spune ca tot ce vedem in jurul nostru, ce auzim, mirosim, gustam si diferentiem tactil, este realitate si nimc altceva. Iar intrebarea daca aceasta realitate exista si independent de individ, adica exista fara a fi observata si reprezentata I se va parea cu adevarat stupida. Bineinteles va replica omul nostru, lumea exista indiferent ca o vezi sau nu, mai mult ea exista asa cum o observam si exteriorizam si nici nu ar putea fi altfel decat o reprezentam.
Daca lumea externa si autonoma de noi ar fi altfel decat lumea noastra, ar insemna ca fiecare din noi isi inventeaza o realitate proprie prin puterea simturilor si mintii, dar face asta la modul inconstient, fapt evident imposibil.
Pe de alta parte o natura creata de mintea sbiectului ar trebui sa fie asa cum o vrea acesta, iar lumea noastra, diferita pentru fiecare din noi, sau unica pentru toti, este departe de a fi cum o vrem fiecare, de cele mai multe ori fiind neutra sau opusa asteptarilor sau sperantelor noastre.
 Asadar realitate pentru omul oarecare este felul in care particularizeaza si proiecteaza el in exterior multimea formelor, culorilor, miscarilor, sunetelor, starilor de gust ori miros, la care ar putea adauga si tot ce se observa prin instrumente amplificatoare de perceptie.

Filozoful va raspunde diferit la intrebare dependent de scoala filozofica de care apartine.

Materialistul antic sau modern va avea aproape acelasi punct de vedere ca omul obisnuit, admitand si el ca ceace percepe si reprezinta individul este realitatea autentica, iar aceasta are calitatea de a fi ‘obiectiva’, adica exista independent de perceptii si reprezentari.
Materialistul modern va adauga ca lumea personala a fiecaruia difera intr-o oarecare proportie de lumea obiectiva, diferenta fiind de grad al cuprinderii, in sensul ca lumea subiectiva, lumea reprezentata de fiecare chiar daca seamana modal cu lumea obiectiva, externa si autonoma, este doar o mica parte a acesteia.
Universul intreg tratat ca realitate obiectiva globala nu incape in totalitate in simturile si gandirea nici unui individ, oricat de performant perceptual si intelectiv.
Materialistul va adauga ca partea de lume obiectiva, accesibila la un moment dat unui subiect este aproape necesar sa fie identica sau foarte asemanatoare cu aceiasi parte de lume obiectiva, subiectivata in altul, asta rezultand din acordul lingvistic realizat intre oameni asupra observatiilor si din coerenta actiunilor pe care le indeplinesc in comun.

Filozoful de orientare kantiana va spune ca lumea reprezentata pe care el o numeste ‘lume fenomenala’, nu este si nici nu poate fi efectiv realitatea externa si obiectiva, dimpotriva lumea noastra este inevitabil o lume subiectiva si interioara, o lume individualizata, creata pe baza interpretarii de catre fiecare om a mesajelor comunicate lui de simturi.
Lumea fenomenala este o reprezentare unicat, un punct de vedere personal extras din observatie si experienta, dar care nu este si nu poate fi lume autonoma de toti indivizii. 

Dar filozoful kantian pentru a nu fi invinuit ca face din lumea fenomenala o pura inventie a mintii subiectului, riscand sa fie invinuit ca neaga existenta obiectiva a realitatii, transformand-o intr-o iluzie, admite ca exista o lume unicat independenta existential de toti observatorii efectivi, lume posibil alcatuita din pbiecte, calitati si evenimente proprii, pe care o numeste “lume in sine”. Dar aceasta ‘realitate in sine’, a metafizicianului este cu necesitate non-explorabila prin simturi, non reprezentabila si evident non cognoscibila, tot ce ii este la indemana omului fie el filozof sau nu, fiind lumea fenomnenala, lumea adusa mintii de simturi , explicitata de minte ca lume doar aparent externa.

Trebuie accentuat ca lumea fenomenala dupa Kant si kantieni este o stare a mintii subiectului,  o interioritate modala creata de simturi si intelect dupa reguli obiectualizante diferite sau posibil unice pentru toti subiectii, dar necunoscute si probabil de necunoscut.
Trebuie observat ca filozoful kantian introduce o prima contradictie in definirea realitatii fenomenale ca lume subiectiva dar derivabile din observatie, cand sustine in acelasi timp ca lumea in sine, apreciata ca singura realitate autonoma de subiect, este nonobservabila si non experimentabila.
Daca lumea fenomenala nu este o inventie a gandirii subiectului, daca ea provine din starile functionale ale simturilor, iar daca aceste

Continue reading Realitati ciudate

Lumea personala

 

 

Toate fiintele au nevoie de resurse naturale si informationale pentru a supravietui dar omul a descoperit constient necesitatea posesiei si a ridicat inventarea diversitatii de posesii la cel mai inalt nivel, fiind specia cu cel mai amplu si mereu in expansiune interval de necesitati si moduri de satisfacere.

Fiecare om are si foloseste un minim de obiecte cu forme, calitati si utilitati distincte, iar unii oameni pot influenta sau controla si satisface sau interzice satisfacerea nevoilor de posesie ale semenilor.

Toti avem ceva numai al nostru, iar intre cele personale unele au pentru noi valoare deosebita, ne declanseaza stari de multumire intensa si ne leaga sufleteste, altele sunt obiecte sau servicii cotidiene, inevitabile dar fara prea multa incarcatura afectiva.

Prin eforturi ajungem in posesia unor obiecte, relatii si functii, dar sistematic ne dorim altele, mari , mici, comune sau rare, cu tot felul de alcatuiri si proprietati, facute din tot felul de materiale, avand caracter de obiecte estetice, rituale, de folosinta cotidiana sau ceremoniala, iar unele sunt obiecte sau servicii de lux, implinind cele mai exagerate orgolii si pretentii de posesie si mandrie personala.

Dar nici un om nu isi limiteaza posesia la obiecte, omul se doreste utilizatorul altor entitati si calitati. Poate cea mai pretinsa, disputata si pretuita este informatia in nelimitata ei diversitate, este posesia omului de catre om, este dispunerea de capacitatile celorlalti de a crea obiecte, servicii, cunoastere si a trezi sentimente.

Valoarea omului pentru om sta in aspectul fizic, in sensibilitatea sau senzualitatea sa, in puterea si abilitatea sa de a actiona asupra naturii, a siesi sau a altora, in imaginatia si inventivitatea sa culturala sau stintifica, in forta rationalitatii capabila sa identifice si inteleaga corelat starile fenomenale, sa descopere metode de a le folosi.

Orice om incearca sa primeasca ceva prin sine, inca mai multe de la semeni, dar lumea intreaga nu o vrea niciunul, o asemenea posesie depasind si dorintele cele mai excesive, iar practic de nerealizat….

Si totusi ar fi posibil ca fara sa stim, fiecare din noi odata cu nasterea sa intre in posesia unei lumi personale, unei realitati trimisa numai celui care suntem si dezvoltata progresiv pe masura ce ne parcurgem traiectoria vietii, intentionand mereu altceva si actionand din ce in ce mai eficient pentru a cuceri ce dorim.

Lumea poate fi numita a noastra, in sensul ca fiecare obiect si eveniment din aceasta lume ar putea fi proiectat si dimensionat structural si cauzal dupa individualitatea noastra momentana, asa cum se manifesta in fiecare etapa a existentei.

Dar primind in simturi, in gandire si in emotie o lume unicat, nu inseamna ca suntem proprietarii acelei lumi, ca putem face ce vream in ea sau o putem orienta cum vrem.

A fi situat intr-o lume personala inseamna doar a avea acces la o realitate unica structural, dinamic si chiar cauzal, fara a stii cum anume a fost facuta dar putand invata tot mai bine cum sa o exploram si intelegem fenomenal, sa ii valorificam toate ofertele.

 Daca schimbarea personalizarii determina schimbarea lumii, care ar putea fi factorii individualizanti cei mai mportanti care influenteaza cel mai mult forma si evolutia lumii noastre.

Ne individualizam prin:

 

-Perceptie si reprezentare,

-Acctiunea gestuala in reprezentare,

Actiunea lingvistica asupra noastra si a semenilor

-Rationalitate definind potentialul de a descoperi si valorifica maxim informatia caracterizanta de ambient sau descriind comportamentul semenilor.

-Afectivitate, atribuirea de valori realitatii si oamenilor si consumarea starilor placerii sau suferintei cu diferite intensitati.

  Continue reading Lumea personala

Page 11 of 12« First...89101112